Dacă
vreodată, din întâmplare sau din sfidarea limitelor, în pofida
oricăror posibile temeri, te regăsești în mijlocul unui vârtej
pe mare, știi care e șansa ta la viață? Știi cum poți să
revii? Să nu mori, să nu te sufoci?
Nu te
lupta, spuneau el și ea în cuvinte diferite, dar cu aceleași
înțelesuri. Lasă-te. Închide ochii și nu opune rezistență: nu
ai șanse de izbândă și niciun posibil folos. Lasă-te luată de
curenți, rostogolită până la amorțire, simte-te lovită de
stânci, dusă înspre mal a amăgire și retrasă cinic înapoi,
trântită cu tâmpla dreaptă de fundul pietros. Ia o gură zdravănă
de nisip aspru, simte-l cum îți inundă abraziv căile respiratorii
și-ți zgârie sărat cerul gurii.
Se va
sfârși. Pentru că asta e binecuvântarea – și uneori, drama –
pe care orice fapt de viață o presupune: se termină. Iar finalul
te va regăsi odată, la un apus de soare, făcând pluta lin pe
valurile acum liniștite. Iar inacțiunea nu e renunțare, nu e eșec,
nu e resemnare, nu e nimic din toate astea. E înțelepciune.
Vârtejul
pe mare și senzația de sufocare erau coșmarul meu nocturn
predilect, inexplicabil în comparație cu iubirea mea conștientă
pentru scufundare și albastru. Premoniție? Hm. Nu cred în
premoniții. Poate doar o coincidență, deși nici în coincidențe
nu mai cred demult. Ce m-a învățat vârtejul, în afară de
această lecție, cea mai grea, a nimicului, a așteptării?
Că
valurile, împreună cu frații lor mai mari, vârtejurile, sunt un
fenomen natural, iar o mare fără valuri e stearpă și inutilă,
oricât ar putea ea părea de comodă. Că înțepenirea anesteziază,
că e morfină ce-ți curge prin vene, că oricât ai dori să
avansezi, vei rămâne înțepenită într-o nemișcare care omoară.
Că da, nu riști niciodată să-ți uzi părul când tangajul este
inexistent; însă amorțirea îți va adormi reflexele și riști să
naufragiezi. Că valurile, furtunile și mareele te țin vie, te țin
alertă, iar apa aceea care-ți udă ocazional părul îți ține, în
același timp, spiritul viu.
Că lovirea
cu capul de fund e obligatorie pentru orice ridicare autentică.
Pentru că doar așa poți sonda nu adâncimea mării (ca să renunț
totuși la metafore) ci pe aceea a propriilor limite, a propriei tale
ființe, a hăului dinăuntrul tău. Tu știi ce porți în tine? Cum
ai putea ști, dacă nu te-ai testat vreodată? Lecția aceasta nu e
deloc teoretică, este practică pură, o practică dureros de
introspectivă, crud de personală. Așa cum sunt, de altfel, toate
lecțiile autentice.
Că
liniștea de după furtună nu se compară cu nicio proverbială (și
mincinoasă, dacă mă întrebi pe mine) liniște de dinaintea ei. Că
experiența vârtejului care-ți inundă cu apă sărată arterele
și, în final, întreaga ființă te lasă definitiv transfigurată,
definitiv alta. O ”alta” pe care nu o bănuiai, ci poate o
intuiai doar, uneori, în existența ta de până atunci; o ”alta”
născută, sau doar redefinită din spuma apelor clocotind ca un
modern și purificator potop.
Că
experiența oricărui vârtej e o experiență absolut solitară. Că
trebuie să-i faci față – sau să i te dai, mai degrabă –
singur și dezgolit, mereu singur, așa cum sunt toate experiențele
esențiale. Așa cum te naști singur, mori singur și-ți petreci
tot intervalul dintre cele două încercând să-ți amăgești
singurătatea cu surogate purtând diverse nume: iubiri mai mult sau
mai puțin mimate, credințe mai mult sau mai puțin reale sau
repetabilul film de duminică seara. Și așa cum te dezbraci rareori
în viață, rămânând gol de imagini false, de duplicități, de
măști.
...Și mai
ales că, în pofida celor de mai sus, sau poate mai degrabă ca o
subliniere a lor, treci prin vârtejuri și pe lângă demoni de tot
felul nu doar pentru experiența ultimă a plutei pe spate în
decorul seren al soarelui care apune. Nu. O faci și pentru că știi,
sau doar intuiești inexplicabil că vei găsi lângă tine niște
mâini care-ți vor șterge apa sărată de pe obraji și-ți vor
scutura nisipul din păr.
