Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim

Am luat de nenumărate ori coincidenţele ca... atât. Coincidenţe.

Poate este o etapă în maturizarea mea de care nu ştiam, poate că este o treaptă ascunsă de iniţiere, la fel cum, la jocurile pe calculator, când ai senzaţia că ai ajuns la nivelul maxim, ţi se oferă o nouă provocare nevăzută până atunci şi neaşteptată în dificultatea ei.

De ceva vreme, nu mai cred în coincidenţe. Nu sunt nici fatalistă în sensul deplin al termenului. Cred însă cu convingere că ceea ce mi se întâmplă are o logică prestabilită, sau este cumva parte dintr-un nivel superior, la care eu înca nu am acces şi înţelegere deplină.

Nivelul unu, cel al novicilor, când, paradoxal, crezi că eşti "the most valuable player" şi că vei bate toate recordurile de puncte: acceptam aşa-zisele coincidenţe în viaţa mea ca pe o cireaşă pe un tort de 20 de ani. Înfiorată, fericită, dar în nici un caz uimită. Mi se cuvenea, era o parte firească din viaţă, trebuia doar să o descopăr şi să mă bucur de ea.

Coincidenţele acestui nivel ţineau - îmi amintesc - de întâlniri cu fantasme din altă lume, în oraşe cu parcuri cu castani, pe străzi ce şerpuiau în sus, pe Cetăţuie, dar şi adânc, molatec, în sufletul meu de atunci. Mai ţineau de subiecte norocoase la examene mai mult sau mai puţin academice, de (in)compatibilităţi absurde, probate în dueluri mai mult sau mai puţin verbale, de îndrăgostiri fulgurante, mai mult sau mai putin reale. Adunam puncte după puncte, crezându-mă îndreptăţită să fac asta prin simpla mea prezenţă în joc. Şi, luând regulile drept coincidenţe, jucam jocul fără să fiu măcar conştientă de asta.

Nivelul doi a adus revolta, lupta, frustrarea, şi odată cu toate astea, ceea ce numeam revelaţia, o, atât de falsă, zic acum...: nu există reguli, coincidenţele se întâmplă pentru că eu le provoc să se întîmple, iar jocul merge în direcţia în care eu vreau. Au fost ani în care am scos din orice dicţionar resemnarea, ani în care m-am consumat, am obsedat provocând la nesfârşit vreo coincidenţă izbăvitoare care să-mi aducă iubire, împăcare sau, în fine, bani...

Şi de fapt, cu toată risipa şi arderea mea de atunci, nimic nu s-a întâmplat altfel decât trebuia să se întâmple. Acum ştiu asta.
Dar atunci, atunci credeam că aşa e jocul, că vine un moment în care tu devii eroul şi tu dictezi regulile.

Simt (iniţial am vrut să spun "ştiu", dar cred că nivelul la care sunt acum este în afara acestei epistemologii), simt deci că acum sunt in etapa aceea ascunsă, ca la Zuma, de exemplu, când ai terminat cele 12 niveluri şi, tocmai când eşti pe cale să-ţi savurezi succesul, coboară din cer nivelul ultim, de a cărui existenţă nu ştiai. Simt deci o logică a coincidenţelor din viaţa mea. Nu o pot explica, nu pot pune degetul (sau în unele locuri pot, dar doare)dar simt că e vorba, în esenţă, de acţiune şi reacţiune, de compensare şi de cauză-efect. Mai simt că, de cele mai multe ori, cauzele coincidenţelor nu îmi sunt deloc clare. Şi că, în loc să mă revolt şi să încerc să le elimin (cum ar face un neiniţiat...cum am făcut de multe şi dureroase ori)soluţia corectă este acceptarea lor. Şi aşteptarea clarificării motivului. Care vine întotdeauna, ca o revelaţie, ca un bonus de puncte care îţi umple ecranul de satisfacţie.
Legat de coincidenţe, ceea ce regret cel mai mult, reproşul meu cel mai dureros, este că nu am avut înţelepciunea de a ajunge să le înţeleg şi să le accept mai repede, înainte de a le nega, înainte de a mă nega pe mine însămi.
Dar, din nou, poate că acest fapt nu este decât o altă coincidenţă...