Despre idoli şi alţi demoni

Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson în accepţiunea devenită clişeu: adolescente leşinând.
Nu am fost niciodată la un concert al lui Michael Jackson. Şi nici nu cred că aş fi ales să merg, dacă aş fi avut această alegere: am preferat mereu să ascult muzică "second". Înregistrată.
N-am avut niciodată, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, nici un poster cu Michael Jackson.
Ca să fiu sinceră, nici nu cred că am cumpărat vreodată vreo casetă sau CD cu Michael.

Cu toate acestea...
Am ascultat "Thriller", şi "Bad", şi toate celelalte piratate, deşi nu ştiam că asta înseamnă să foloseşti un dublu casetofon pentru a înregistra o casetă.
Am încercat de nenumărate ori, pe ascuns, cu uşa închisă, să imit paşii de dans care au făcut istorie. Cine nu recunoaşte că a făcut asta, ori face parte dintr-o cu totul altă generaţie, ori are amnezie.
Am stat cu urechea lipită de boxele casetofonului, cu un creion şi o foaie în mână, chinuindu-mă să descifrez versurile de la "Beat It".
Am mers la întruniri cu colegii în sala de clasă, şi mai târziu la chefuri de sâmbătă seara a căror idee de bază ar fi devenit absurdă dacă n-ar fi fost "Dirty Diana" sau "Billie Jean" sau "Man in the Mirror".
Încă nu am uitat-o pe colega mea, Simona, cea cu părul scurt, iremediabil îndrăgostită de el, care venea la liceu cu o pălărie mare, neagră, de care lipise cu bandă o şuviţă brunetă şi cârlionţată oferită cu generozitate din părul negru şi bogat al Carlei.
Am tresărit, m-am înfiorat, m-am îndrăgostit, am sărutat, am oftat şi m-am despărţit, în discoteci dintr-o altă lume, toate de la începutul şi până la finalul lui "You are not alone".

Idolii mei sunt alţii, unii printre noi, alţii plecaţi la îngeri. Poate că nu a fost niciodată idolul meu, dar a fost cu siguranţă idolul multora. Şi de aceea... m-am întrebat deseori de ce nodul în gât, de ce senzaţia de sufocare, de ce toate astea ori de câte ori un idol - al meu sau al lumii - pleacă. Este pentru că devin deodată ciudat de umani, trist de umani? Sau pentru că ne amintesc de propria noastră mortalitate?
Asta, poate.... la care se adaugă tristeţea de a şti că fiul meu va trăi într-o lume cu tot mai puţini idoli şi tot mai mulţi demoni. Că, dacă toată generaţia mea recunoştea o simplă umbră, astăzi numele sutelor de "vedete" nu spun nimic. Asta e de fapt ceea ce mă împovărează. Tăcerea care a rămas.
Cât despre Michael Jackson... Aş fi suferit mai mult să-l fi văzut la 70 de ani, decrepit, cu pielea atârnând, libidinos şi trăind din amintiri. Adolescenţa mea ar fi murit o moarte şi mai dureroasă. El este cel care dansează cu Naomi Campbell în "In the Closet". Eu prefer să cred în continuare în povestea lui. Că a fost prea mare pentru lumea asta a noastră. Şi că avea nevoie de spaţiu.
Ştii, de când am auzit vestea despre el, nu-mi pot scoate din minte o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez. Pentru mine, oricât de bizară ar fi comparaţia, Michael este un înger cu nişte aripi enorme care n-a suportat să devină "un domn foarte bătrân". Şi a preferat să îşi ia zborul.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 6

Seara e vremea poveştilor în căsuţa noastră. Cel puţin în teorie. Nu fugim, nu ne maimuţărim, nu ţopăim. Într-un cuvânt, NU NE AGITĂM. Asta în speranţa - uneori deşartă - că îi facilităm copilului un somn liniştit, rapid, uscat şi plăcut (ok, wishful thinking, m-a luat gura pe dinainte). Asta ne repetăm unul altuia - mai mult mama tatei- seara, când lucrurile încep să se precipite dintr-un exces de entuziasm: "Nu-l agita!"
OK. Într-o seară aterizează naşofinii (poveste lungă... don't ask!)pe la 10, la vreme de somn. Şutesc rapid şi pe nevăzute din mâna ei chestia albă cu buline roşii(căreia nici aici nu-mi vine să-i zic "ciocolată" de teamă că mă aude D. şi o vrea)şi o arunc în frigider. El ia mingea de fotbal şi îl provoacă pe D. Driblinguri, fente, figuri. Piciul se ţine cât se ţine după naşofin ca un bondar bâzâitor, se învârte până ameţeşte fără să poată să pună piciorul pe minge. Dar toate au o limită, totuşi.. Se înfurie piciul, se opreşte, se uită la naşofin si izbucneşte: "NU MĂ AGITA!!!"

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 5

De fapt, dată fiind marea pauză pe care am luat-o, cred ca titlul ar trebui sa fie un pic mai amplu. De la 5 la infinit. Pentru că o ţinem tot dintr-o vrajă într-alta, şi încep să le cam pierd şirul. Motiv pentru care am decis să le mai imortalizez, să am pentru ce să mi-o iau când va creşte D.
Aşa... într-o ordine nu neapărat cronologică, nici nu aş avea cum:

D. este cineva în casa asta. Conform glumei lui taică-so, care zice mereu că el e acel cineva: "Cineva trebuie să ducă gunoiul". Aşadar, ei doi merg constant să arunce gunoiul la "coşul mare", cel mare cu pungile grele, piticul cu vreo două PET-uri, pătruns de importanţa momentului. Premisa este că în creieraşul lui s-a întipărit asocierea gunoi - coş. Buuuuu. Ieşim într-o zi afară la terenul de baschet la care mergem des, cu o minge numai bună de bătut. "Nu", zice D, "nu folbal. La gonoi aluncă mama mingea". Mă crucesc şi încerc să lămuresc piciul: mamă, cum să aruncăm mingea la gunoi... ne mai trebuie... El, nu şi nu: maaami, la altu gonoi... ala de sus" şi-mi arată cu degeţelul COŞUL de baschet.


Numai o replică, dar aşa de dulce că m-am topit instant. Nu mai ştiu ce trebăluia piticul şi era peste puterile lui. "Pui mic", zic eu, "nu poţi singur". Şi puiul: "Mami mic, poate Dadu singul".

Şi apropo de replica asta: e o vrajă mai veche la care nu am asistat direct, dar merită să o scriu. Merge D. cu tati al lui şi cu eterna "călăletă" (care şi-a meritat banii de o sută de ori) la platou. Şi unde să meargă D cu călăleta, dacă nu pe şinele trenuleţului? Cade după un metru, evident, şi rămâne acolo întins pe burtă pe calea ferată. Paranteză: D niciodată nu exagerează când cade, nu urlă decât dacă e într-adevăr un bubu mare. Dar de cele mai multe ori, rămâne ca o plăcintă întins pe jos, să vadă lumea dintr-o altă perspectivă. Mai găseşte o furnică, o piatră, un caca de căţel ceva... Aşa şi acum. Tati nu se alarmează, vorbeşte la telefon, D. e ok. În schimb, trec două tanti care văd scena: copchilu întins pe burtă pe calea ferată, tatăl inconştient nu-l bagă în seamă şi vorbeşte cu nesimţire la telefon. "Hai, puiule, să te ajute tanti să te ridici, că văd că tăticul vorbeşte la telefon", în timp ce priviri pline de indignare se îndreaptă spre iresponsabilul părinte". Între timp, probabil că furnica/piatra îşi pierduseră din interes, că se revoltă şi piciul la cele două cucoane: "NU! Singur poate Dadu!" Cucoanele samaritence se îndepărtează ofensate şi piciul se urcă pe călăletă şi îşi continuă traseul pe şine.