Încă de la primele mele rânduri ale scrisorii mele,
vreau să-ți spun că mă dezamăgești. Nu, nu mă refer la cotidienele dezamăgiri a
căror cauză concretă este ”azi ai băut prea multă cafea” sau ”astăzi n-ai făcut
sport”, sau ”astăzi ai fost o tanti morocănoasă”. Nu. Astăzi e ziua aducerilor
aminte și a dărilor de seamă.
Mă dezamăgești pe
termen lung. Mă dezamăgești cu prezent simplu, nu cu prezent continuu, asta ca
să vorbesc pe limba ta. You disappoint me, OK? Iar menirea mea, cu această scrisoare
schizofrenico-dedublantă este nu să trag inutile și tardive semnale de alarmă,
ci să punctez. Și să refac strategiile.
Ai obosit, fir-ar. Cam repede, mai repede decît
speram, dar mai târziu decât imi imaginam în vremurile de-altădată, pe când
zânele dădeau ture nebune în jurul candelabrului, bunicile împleteau povești
iar vârsta ta de acum ți se părea una matusalemică. De stat cuminte-n vârful
patului, în șosete călduroase și cu pături groase pe șale.
Ai obosit să-ți folosești diverse părți ale corpului
cu aceeași îndemânare și nonșalanță ca hăt... cu ani în urmă.
Ți-au
obosit picioarele. Și nu mai vor să te ducă, împotriva voinței tale declarate,
decât pe cărări bine bătătorite, bine marcate, în zone bine cunoscute, sterile.
Fără aventuri. Fără insule ale comorilor. Fără cățărări în înălțime și fără
aruncări nebune în gol.
Ți-au obosit mâinile, fetițo. Nu mai au forța de a
se întinde dincolo de zona ta de confort, nu mai au o viață a lor, nu mai știu
să pipăie, să simtă, să stoarcă, să zvâcnească.
Ți-au obosit ochii. Se închid molatici la fiecare
oră a amiezii și la fiecare apus de soare, uitând să lase o fantă
întredeschisă, uitând că atunci vin zânele să se dea în carusel. Nu mai știu să
vadă, să citească. Iar alte alfabete
mintea ta nu mai poate scorni.
Ți-a obosit gura. Nu mai știe să spună ce trebuie,
nici măcar nu se mai sinchisește să facă asta, iar buzele tale s-au uscat de
caniculă, sau de schimbări de anotimpuri. Se mai deschide uneori, din inerție,
dintr-o obișnuință pierdută în alte lumi, dar rămâne neajutorată, căscată debil
către o lume căreia nu mai are să-i spună aparent nimic.
Ți-au obosit tălpile. De atâta așteptare a unor
săruturi stănesciene care nu mai vin, au rămas suspendate în neant, ridicate
între țărmul mării și coapsă, amorțite de nemișcare, dar neîndurându-se să
renunțe la iluzie.
Ți-a obosit pântecul. De dorul umplerii cu viață,
de vini nemărturisite, de mușchi încordați de prea multe ori, prea dureros, cu
prea multă febră.
Ți-a obosit inima. O fi bătut prea des, cu prea
multe aritmii, și atunci s-a întors leneș către sine, ca un melc retras după o
prea aventuroasă încercare în securitatea aseptică a cochiliei sale, de unde-și
mai scoate rar, precaut, cornițele.
Iar atunci
scopul scrisorii mele știi care este? (Că văd că ai nevoie de cineva din
exterior care să-ți amintească). Scopul scrisorii mele este să îți reamintească
faptul că picioarele tale nu trebuiesc ghidate: știu singure drumul corect, din
instinct. Au nevoie doar de o pereche nouă de încălțăminte confortabilă.
Mâinilor tale le lipsește un inel: e în buzunarul secret al unui portmoneu, dar
tu știi asta. Iar de văzut, se vede mai bine cu ochii închiși, iar esențialul e
invizibil ochilor, am crezut că Micul Prinț te-a invățat asta demult. Gura ta
tânjește după un pahar cu vin asezonat cu doza inerentă de nebunie, care e
acolo, ascunsă după omuleț, sau poate după lobul urechii. Tălpilor tale le
trebuie o piatră ponce de calitate superioară, care să le înlăture monotonia,
rutina și pielea excedentară, iar pântecul tău își poate regăsi la orice moment
vocația de cuib. Chiar dacă prin amintiri.
Cât despre inimă... cu inima e o situație cu totul
specială, draga mea (îmi dai voie să-ți spun așa, da?) Inima este un organ foarte
inteligent, capabil de autoreflecție. Permite-ți o oglindire a ei în ea însăși:
vei vedea că, în pofida lumânărilor tot mai numeroase pe tort, a titlurilor
pompoase și a centimetrilor în plus de pe talie, ea bate la fel. Aritmic – dar
asta ține de farmecul personal.
În cele din urmă rânduri ale scrisorii mele doresc
să-ți atrag atenția că, deși acum bunicile mai împletesc doar visele frumoase,
noaptea, uneori, dacă ești extrem de atentă, mai poți vedea câte o zână făcând
tumbe în jurul candelabrului. Iar acesta ar fi un început al naibii de bun.
