sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Două romburi

Riscul, asumat de mine, este de a primi eticheta de "siropos". Whatever. În fond fac asta pentru mine, în primul rând...

Rombul este, pentru noi, simbolul iubirii. A apărut în viaţa noastră într-un moment... of, ce indepărtat... în care toate cuvintele erau uzate deja, toate declaraţiile consumate şi exprimate în toate nuanţele. Tu erai undeva în sud, eu eram în caminul ăla de pe altă lume, cocoţată în vârful unui pat care, vai, ce bine ca nu poate vorbi, în camera pe uşa căreia scria - mai ţii minte?

"Cine mă caută, mă găseşte
Cine mă găseşte, mă cunoaşte;
Cine mă cunoaşte, ma iubeşte;
Pe cine mă iubeşte, îl ucid"
(Între timp am trecut prin toate etapele, mai puţin ultima, sau... cine ştie?! )

Era după unul dintre ultimele examene, năucitor de grele, halucinant de solicitante, pentru care pierdusem nopţi - numai nopţi - învăţând cuvinte vechi, cu rezonanţe stranii, care sunau ciudat în mintea mea şi în urechile musafirilor - mai vechi, mai noi - ai acelei camere din altă vreme.
Ţi-am scris după ce mă întorsesem de la examen, cu un rezultat prea mediocru ca sa mă mai intereseze ceva, într-o stare de cumplită oboseală şi dulce uşurare. Recunosc că îmi era greu atunci să mai inventez altceva. Alte cuvinte. Alte metafore. Un alt "te iubesc". Şi l-am desenat atunci, copilăreşte, un romb lunguieţ cu câte o suliţă pornind din mjlocul fiecărei laturi, suliţă terminată cu un guguloi rotund. Atâta inspiraţie am avut... La langue d'oc şi sora ei d'oeil mă secaseră de orice urmă de fantezie.

...N-am numărat, de atunci, de câte ori a apărut rombul acesta ori de câte ori simţeam - tu sau eu - nevoia de o confirmare sau pur şi simplu, de o declaraţie înţeleasă doar de noi. Ca semn de despărţire, în loc de fluturatul mâinii, când tu plecai seara, şi eu te urmăream de la geam. Pe bileţele lăsate prin casă. Format din cuţite şi furculiţe, să-l găsesc când mă trezesc. Pe torturile aniversare. În forma pietricelei unuia din inelele mele de logodnă. Pe felicitările "scrise" de tine :). În faţa uşii de la intrare, format din patru papucei ai lui D. Ca dedicaţie, pe casete, CD-uri şi cărţi. Şi sunt convinsă că am lăsat multe nespuse.

Dar nici o altă apariţie a rombului nu m-a impresionat mai mult, şi nu a fost mai plină de semnificaţii, ca episodul din urmă cu câteva săptămâni. Exact când aveam mai multă nevoie de el, exact în mijlocul perioadelor mele albastre, când tu ieşiseşi cu D. la plimbare ca să mă laşi să-mi lămuresc diferitele stări, apare rombul nostru binecunoscut. Era pe eticheta unui superb buchet de trandafiri portocalii, adus de un curier anonim. Şi nu era singur... ci insoţit de un rombuleţ micuţ.

Uneori doar de atât am nevoie ca să plâng de fericire. De două figuri geometrice.

duminică, 9 noiembrie 2008

Eu sunt Peter Pan

"Cine-i aici, mamă?"
"Titiţa".
"Ce face fetiţa?"
"Nani".
"Şi băieţii ce fac, iubitule?"
"Nani".
Şi pisica, şi căţelul?"
"Naaaani".
"Şi sus, pe fereastră, lângă Tinkerbell, cine e?"
"Dadu".

Pe pagina următoare, degeţelul nerăbdător trasează traiectoria copiilor zburători, prin văzduh, de-a lungul filei, până în Ţara de Nicăieri.
"Cine e băiatul, puiule?"
"Daaaadu!" şi ochişorii cu gene arcuite se ridică a mirare: "ce, n-ai înţeles de prima dată?"

Stupid, şi în straniu dezacord cu cea dintâi experienţă iniţiatică a băieţelului, mama îşi aminteşte de "stadiul oglinzii", teorie conform căreia momentul îm care copilul îşi recunoaşte propria reflexie în oglindă e un prim pas în maturizarea lui psihologică.

Faptul că băieţelul se recunoaşte în Peter Pan i se pare mult mai important. În fond, e mult mai uşor să-ţi recunoşti propriul chip în oglindă. Şi deodată mama priveşte cu infinit mai mult respect mogâldeaţa care explică, pe limba lui, lupta lui Dadu cu Căpitanul Hook.

Băieţelul tocmai i-a predat mamei o lecţie incomparabil mai valoroasă decât toate acele teorii care la un moment dat păreau să aibă, în ochii mamei, o certă valoare. Să poti să te îmbraci la costum cu cravată şi totuşi să te vezi în pantaloni scurţi şi mâneci bufante. Să ţii prelegeri pe teme savante dar să poţi să imiţi, la orice oră, cântecul cocoşului. Să fii prins în trafic, la oră de vârf, dar sa poţi zbura la simpla idee a unui gând fericit. Să ştii pe de rost legile fizicii şi, în acelaşi timp, să crezi cu convingere în zâne, ca şi cum credinţa ta le ţine în viaţă. Să-ţi schimbi anual numărul la cămaşă şi să adaugi o nouă gaură curelei de la pantaloni, dar să refuzi cu obstinaţie să creşti cu adevărat. Să porţi la încheietura mâinii stângi ultimul model de ceas elveţian, dar tic-tacul lui să-ţi aducă aminte de piraţi. Să treci cu stoicism prin platitudinea pe care timpul o împrumută iubirii, şi în acelaşi timp să fii în continuare îndrăgostit până peste urechi de fata care-ţi spunea odată poveşti.

Băieţelul e Peter Pan. La fel ca toţi copiii, dar el nu ştie încă asta, se lasă doar în voia unui instinct. Mai târziu, va fi poate o alegere studiată. Dar acum e înduiosător şi unic pentru mamă să vadă cum el ia frâiele poveştii, că devine povestea, magia, în cel mai firesc mod cu putinţă.

Băieţelul îşi trăieşte povestea. Cu zâna Tinkerbell, cu crocodilul, cu Wendy şi cu băieţii pierduţi.

"Unde zboară copiii, puiul mamii drag?"
"Tolo. Mama..."

Mama zâmbeşte. Şi devine iar Neverland pentru micul Peter Pan, exact la timp pentru ora lui de somn.

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...