Despre efectele donării de sânge

Am ezitat să scriu un titlu pentru postarea asta, pentru că nu ştiu exact ce i-ar surprinde esenţa. Despre remuşcare, poate. Sau despre eforturi de ţinere a capului deasupra apei. Sau despre gesturi care te menţin viu, care te obligă să rămâi, care te obligă să fii.
Oricare dintre astea (sau poate nici unul în esenţă) pot fi ataşate faptului de a fi donat sânge, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni.
A venit ca o confirmare a faptului că nici o convingere nu este pentru totdeauna, că viaţa în general, şi a mea în particular, este atât de imprevizibilă şi realmente mindblowing încât nu ne permitem luxul să ne formăm principii, îndrumare, concepte. Pentru că mult prea repede ne vor fi dovedite greşite. Şi mereu, mereu, învăţăm lucruri noi despre noi înşine.
Ceea ce am învăţat eu din toată experienţa asta e să nu mai zic niciodata "niciodată", pentru că îmi refuz o experienţă. Bună sau rea.
OK, toată vorbăria asta are probabil sens doar pentru mine, este vârful unui aisberg acumulat în timp, care urla să iasă la suprafaţă. Şi chiar nu mai contează prin ce modalitate a ales să izbucnească.
Eu am donat sânge. Pentru că dacă n-aş fi făcut-o, aş fi explodat de presiune.

Şi, dacă o singură persoană care citeşte asta decide la rândul ei că ar putea, la un moment dat, să facă acelaşi lucru, se cheamă că deja am donat de două ori. N-am de gând să redau ceea ce se regăseşte în fiecare campanie de sensibilizare pro-donare. Despre accidentaţi cărora li se amână operaţiile sau despre copii care aşteaptă sângele tău aşa cum aşteaptă fiul meu bucata de ciocolată zilnică. În schimb, am să fiu egoistă şi am să scriu despre două beneficii personale.

Primul dintre ele ţine de ceva ce este, cred, specific oamenilor şi egoului lor în eternă căutare de confirmări. Cred că are de-a face cu esenţa provocărilor, cu depăşirea barierelor, cu adrenalină, în cele din urmă. Să-ţi dovedeşti că poţi: să ţii discursuri în faţa unei săli arhipline. Să ridici ştacheta mai sus cu un centimetru decât limita capacităţilor fizice. Să sari cu paraşuta.
Pentru mine, provocarea supremă au fost acele. De când îmi aduc aminte, am leşinat mereu, cu conştiinciozitate, la orice analiză de sânge, la orice injecţie. Acum îmi vine să râd, dar după naşterea lui D, după experienţe pe care am promis că n-o să le scriu niciodată, i-am zis asistentei care venise sa-mi facă un calmant că eu leşin la injecţii... Faptul că am donat sânge a fost o categorie bifată în lista de "must-do" pe care o are probabil fiecare de îndeplinit în viaţă.

A doua motivaţie, mult mai importantă probabil, şi cea care a determinat de fapt întâmplarea, a fost o disperată nevoie de compensare, de reintrare în firesc, de normalizare. De împăcare cu mine însămi, de ispăşire, de plată... De dat jos bolovani de pe conştiinţă, de şters praful de pe suflet. Nu ştiu, ţine de legea compensării? Că atunci când primeşti, trebuie să dai, sau atunci când dai, va veni o vreme când vei primi, sau atunci când greşeşti, o faptă bună te va face nu absolvit de vină, dar îţi va da oarecum capacitatea de a-ţi accepta tarele, şi de a merge mai departe cu ele? Eu, una, ştiu: fiecare mililitru de sânge din cei patru sute s-au scurs nu doar din braţul meu stâng, ci şi din greutatea de pe tîmple şi din inimă. Şi le-a lăsat, poate, un pic mai curate.

Asta sigur n-ar putea face obiectul unei campanii publice de sensibilizare. Pentru că, deşi e demonstrat că donarea are un efect benefic asupra organelor, prin regenerarea fluxului sanguin, nu e încă foarte clar efectul asupra sufletului, datorită imposibilităţii localizării acestuia. În cazul în care experienţa mea privind efectul donării de sânge asupra sufletului nu a convins pe nimeni, primiţi şi şapte bonuri de masă şi o zi liberă de la serviciu.

Nenea Ciupi

Dacă aş fi ştiut că urma să joace chiar şi cel mai neînsemnat rol în viaţa lui D, i-aş fi găsit un nume mai sonor. Pentru că n-am anticipat chestia asta... rămâne Nenea Ciupi şi atât. Pentru că habar n-am cum îl cheamă. Şi nici nu mă interesează foarte tare.

Nenea Ciupi locuieşte împreună cu Tanti Ciupi, evident, în apartamentul de sub noi. Şi cred că m-aş putea opri aici cu postarea :)

Nenea Ciupi este un om trist şi patetic care s-a născut direct cu curu-n Renaultul argintiu primit de la firmă şi cu grimasa deja formată pe frunte. Nenea Ciupi are aşa un stil de a se uita peste oameni, cu un aer de "la naiba-n puii mei, ce caut eu aici, printre păduchii aştia", consecinţă directă fie a faptului că s-a născut, cum spuneam, direct adult, fie a dietei sale total lipsită de fibre şi dătătoare de constipaţie cronică.

Nenea Ciupi reprezintă un curios amalgam de ciudăţenii patologice, printre care amintim: incapacitatea de a produce sunete articulate decodificate în limbaj uzual drept salut, auz extrem de selectiv (perceput exclusiv din direcţia sus - jos), sistem nervos cu grad inalt de excitabilitate, extrem de uşor de provocat la orice oră cu excepţia orelor legale de linişte. Toate acestea ar face din Nenea Ciupi un excelent studiu de caz.

Particularităţile lui Nenea Ciupi îl transformă pe acesta într-un instrument oarecum util - deşi nu extrem de recomandat de către psihologi - de a face educaţie. Cu jale mare şi cu ruşinea aferentă, îmi fac mea culpa şi recunosc că da, am asistat, provocat şi determinat următoarele dialoguri:

"Maaami, e lece apaaaaa..... pune apa caldă!"
"Nu mai este apă caldă acum"
"De ce nu mai este?"
"A luat-o Nenea Ciupi".

"Acum nu facem nani!"
"Ba facem, cum să nu, că ne aude Nenea Ciupi!"

"Maaaaamiiiii, vleau ciocolaaaaatăăăăă..."
"Nu mai este ciocolată".
"Eeeeeste, nooo"
"Nu mai este, puiule, a mâncat-o Nenea Ciupi".

Etc.

Consecinţa: încă un mit, acela că nu o să avem nici un substitut de Bau-Bau, s-a dus pe apa sâmbetei. Absolut involuntar. Jur. Dar este atât de eficient....

Concluzia lui D: "Du-te acasă, Nenea Ciupi! Că nu-mi pace de tine!"

Concluzia mamei: am o vagă impresie că, odată, curând, Nenea Ciupi o va fura pe suzi. Şi aşa va avea D. motiv să intre cu călăleta în Renaultul de firmă. Lateral şi frontal.

Sper din tot sufletul că Nenea Ciupi nu citeşte bloguri.

10 iulie 2009 - pentru T

Demult, într-o vreme în care viaţa era mult mai simplă şi eu o percepeam ca fiind mult mai complexă, l-am întâlnit. Printr-o poveste care mi-a confirmat că dragostea la prima vedere există. Am trăit-o eu. Am ajuns la limita nebuniei, incredulă că aşa ceva poate vreodată simţi un muritor, incapabilă să imi articulez mie însămi cel puţin povestea care mi se întâmpla. În termenii cei mai realişti posibil, mi-aş fi tăiat o mână pentru el. Am avut atunci certitudinea că îl voi iubi pe el o viaţă întreagă. Am ştiut, pur şi simplu, că voi fi întotdeauna alături de el. Întotdeauna.

...Dar m-am căsătorit cu T :). De care nu m-am îndrăgostit la prima vedere. Nici la a doua. Nici măcar la a treia. Lângă care, atunci, nu mi-aş fi imaginat nicidecum scene idilice proiectate în viitor. Care avea - şi are - un talent ieşit din comun de a spune cel mai nepotrivit lucru într-o situaţie delicată, asta dacă nu începe să râdă. Care - na, te pârăsc! - a venit la prima noastră întâlnire direct de la antrenament, transpirat, cu un trening jerpelit, pe bicicletă. Şi m-a lăsat pe mine să-mi plătesc sucul.
Între timp, bicicleta a fost furată şi, din spirit de economie, suc cumpărăm la PET de 2 litri cu bonurile mele de masă. Încă este omul cel mai lipsit de diplomaţie pe care îl cunosc. Nu dau exemple: este, totuşi, ziua lui. Am stabilit, de comun acord, într-un acces de modestie al lui, că singurul motivul pentru care m-am măritat cu el sunt "banii lui".
Şi totuşi:

El este cel cu care, demult de tot, am făcut schimb de degete. Am vrut ceva fizic unul de la altul, ceva de care să dispunem ca şi cum ar fi al nostru. El a ales un deget mai tupeist al meu. Eu am ales inelarul de la mâna lui stângă. Aşa, în glumă, fără nici o aluzie. Şi el a promis că, dacă se va căsători vreodată (nu cu mine, evident, asta era exclus) nu va purta niciodată acolo verigheta.Pentru că degetul nu-i aparţinea.

De la el am primit un colet care conţinea o casetă înregistrată, cu declaraţii, explicaţii şi dovezi înregistrate, ca răspuns la o scrisoare extrem de acidă şi scurtă pe care o primise de la mine. Îi reproşam o pauză în comunicare (ah, oare câte sute de scrisori am de la el...)şi ultima lui şansă era un buchet de trandafiri înmânaţi personal cu ocazia cursului meu festiv. El era în spital, accident de paraşută, dublă fractură...

De la el am primit în dar, cu mulţi ani în urmă (deci cred că s-a prescris...) ziua lui de naştere. Şi am primit de 10 iulie, pe lângă felicitări şi pupici, un superb medalion de aur. Hm... până în ianuarie uitasem în mod convenabil de toată tărăşenia.

Vorbind de inelare, cadouri şi zile... Eu am trei inele de logodnă. Pentru că n-am zis din prima "da". Dar nici "nu".

O să mă bată bărbatu', dar trebuie să imi imaginez scena şi aici. Coridorul unei clinici, în faţa cabinetului de planificare familială. Un cârd de femei de toate vârstele. Şi T, întrând în cabinet impreună cu ele pentru a-mi reface provizia de anticoncepţionale, răspunzând la întrebări absolut jenante legate de ciclu & comp. în timp ce cârdul stuchea în sân arătându-şi dantura a rânjet.

Lui i-am spus, cu două săptămâni înainte de susţinerea unui examen oarecum important, că renunţ, că o las baltă, că nu avem bani să plătesc taxele enorme şi nejustificate. Şi el este cel care a zis "sună şi spune că te prezinţi, îţi promit că în două săptămâni ai banii". Nu, nu a spart nici o bancă, după cum mă temeam eu. A făcut figuraţie la teatru, a fost bandit, haiduc şi cavaler ca să distreze gloata de afacerişti plătitori de distracţie. După două săptămâni, o parte din bani a venit de acolo, alta din partea părinţilor mei.

Tot de el îmi spunea eterna vecină de la parterul blocului părinţilor mei, căreia nu-i scapă nimic, că ori de câte ori venea la mine, se uita în sus căutându-mă cu privirea, "lucindu-i ochii" (citat vecina). Cum şi posibilii viitori socri erau de faţă la destăinuirile de genul ăsta, replica lui T: "păi mă îmbăt şi eu să-mi fac curaj!"

Parcă mai rar se "îmbată" T în genul ăsta, şi nu pot spune că nu mi-e dor. Dar, în pofida tuturor perioadelor "sober" pe care le traversăm, mi-am format cel puţin două convingeri solide:
1. Niciodată nu mi-aş tăia o mână pentru T, cum aş fi făcut-o pentru altcineva. Pentru că un deget de acolo este al lui.
2. Întotdeauna nu mai este doar o noţiune relativă. Acum dă sens interiorului a două inele.