luni, 13 mai 2013

Noemi


Este colega mea de studenție. Ne-am cunoscut în orașul cu Parcul Mare, cu Cetățuia și, evident, cu Filologia cea inecată în verde ca un misterios domeniu Manderley. S-a întâmplat… cum să spun, înainte ca lucrurile esențiale să aibă loc, ca un preambul încețoșat al experiențelor definitorii. M-am așezat lângă ea la primul curs de literatură engleză veche. Pentru că nu mai era disponibilă nici o Clarissă dintre toate figurile atent machiate, voit studiate și evident emancipate și moderne ale noilor mele colege.

 Iar ea, evident, nu se încadra în tiparul celor pe care mi le-aș fi dorit atunci ca prietene (ca o scuză, între timp standardele mele s-au debarasat în mare parte de doza de snobism).  Avea 22 de ani, era ”trecută” în comparație cu cei 18 ani ai mei. Avea părul lins până pe umeri, ochelari, o privire încruntată și sfidătoare, o pereche de jeans in care a umblat toată facultatea și un nume unguresc: Noemi. Nimic atrăgător pentru naivitatea mea de atunci, ca să nu spun de-a dreptul prostie. M-am resemnat să mă așez lângă ea, în lipsă de altcineva care să-mi gâdile mai abitir orgoliul de tânără și snoabă studentă.

Și am rămas acolo 4 ani de zile. 4 ani în care, cel puțin la cursurile din facultate, am fost nedespărțite. Noemi terminase un liceu unguresc înainte cu patru ani și avea un real complex de inferioritate când era vorba de exprimarea genurilor în limba franceză. Eu am fost dicționarul ei ambulant de masculin -féminin – neutre și, la nevoie, ceea ce s-ar numi personal motivational coach. La una din vizitele acasă la ea, pe o străduță cocoțată pe un deal deasupra facultății, i-am scris pe o bucată de hârtie ”You worry too much”. Ea și-a lipit pe urmă hârtiuța asta pe un poster imens din camera ei, pe care își desenase toate timpurile verbale ale limbii engleze. Și a păstrat-o acolo, ca pe o mantră, toată perioada facultății.

Dintre momentele ”Noemi”, ineluctabil legate de anii aceia fericiți, de creștere, cel mai adesea îmi revin în minte următoarele:

-        Indigo-ul. Deși mergeam în general la toate cursurile, în cazurile în care nu o făceam, aveam pregătite fiecare hârtia de indigo pentru cealaltă. Încă mai am acasă maldăre de cursuri, de pe vremea când copiile xerox erau rare și scumpe, scrise de mâna ei. Culoarea indigo este a lui Noemi.

-          Împărțirile. Am împărțit în primul rând timp și sentimente, dar și lucruri mai concrete, cum ar fi cireșe din curtea ei, în căldurile premergătoare sesiunii și cărți de la bibliotecă (”eu citesc  X, tu Y, facem notițe și pe urmă facem schimb”).

-        Durerile. Ale ratării unui examen ciudat, greu și aberant, când ea a plâns pe umărul meu, ale iubiților utopici și greu întruchipabili când ea mi-a oferit cu generozitate umărul său.

-        Texte în limba maghiară, scrise de către ea, învățate pe dinafară de către mine, recitate inconștient în eter, la telefonul public, către Utopia, către un ”el” indiferent, într-un efort demn de scopuri mai nobile.

-        Cofetăria Carpați, locul atâtor cafele, ceaiuri și cremeșuri savurate înaintea seminariilor de literatură franceză.

-        L., iubitul ei și ulterior soțul, la care mergea des în alt oraș, despre care îmi povestea cu entuziasm totul, începând cu pasiunea lui pentru sporturi extreme și până la viitoarea ei soacră băgăreață.

-        Felul absolut unic în care îmi scria scrisori (și ne-am scris multe, în vremurile acelea pre-internet) în care orice formă de pronume personal de persoana a doua singular avea invariabil o neînțeleasă și nemeritată majusculă: Tu, Tău, Tine, Ție, Îți.

-        Surpriza de la finalul facultății. Când nu mi-a venit să cred că m-a anunțat că merge la banchetul final. Ea, cea care refuza orice ocazie festivă, care trecea drept o neadaptată și o antisocială, care abia așteptase să termine odată studiile și să nu mai treacă niciodată prin zona facultății, care avea o relație cel puțin rece cu colegii... ”La banchet voi merge. Nu degeaba m-am chinuit să ajung până aici. Acum e momentul meu”. Și și-a cumpărat o rochie elegantă în locul eternilor jeansi, și-a aranjat părul și, la brațul lui L, venit special de la distanță pentru ocazie, a fost la banchet. La banchetul la care eu am lipsit (dar aceasta este o altă poveste).

După terminarea facultății nu ne-am mai întâlnit. Ea s-a căsătorit cu L și s-a mutat în orașul lui, a devenit profesoară de engleză și a născut o fetiță. Inițial ne scriam, ne sunam la telefon, pe urmă încet încet, nu i-am mai răspuns la scrisori atât de prompt pe cât o făcea ea. Și nici nu am mai sunat-o atît de des. Ultima oară i-am scris din New York, o vedere cu un zgârie-nori pe care am mâzgălit cîteva cuvinte de complezență. Cu un ”tu” fără majuscule – asta era specialitatea ei.

...N-am mai apucat să îi spun că m-am căsătorit, că sunt fericită, că am un băiețel... Noemi a murit fără ca eu să știu, fără să o îmbrățișez înainte, fără să-i mai scriu bilețele motivaționale pe care să și le lipească, eventual, de seringa de chimioterapie.

Nu cred că în marele nimic există Facebook, și chiar dacă ar exista, Noemi și-ar dezactiva oricum contul.  Așa era ea, mai rebelă. Dar, dacă ar exista, i-aș da un enorm”like” tardiv și i-aș lăsa un mesaj off-line ”Mi-e tare dor de Tine”.

 

 

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...