marți, 25 decembrie 2018

Yours

So this is somehow different, because it's probably the first post which is not in my native language. And awkward as it may be, truth be told, I've learned to do a lot of things in a foreign language lately. Explain. Be happy. Keep silent. Sigh. Marvel at this new world.
So let's try this new language, the same way I've tried new experiences, new surrenders, new heartbeats, new time coordinates.
My love. These words keep sending shivers down my spine every time I say them. Iubirea mea. Meine Liebe. You see? The same. Languages are irrelevant. What matters is on the inside.

So, my love. Let me tell you something about myself.

”I love you” no longer means ”Me too”. Perhaps that is why I said is so open-heartedly, so foolishly fast, some would argue. ”I love you” means that I have gone through enough not to wait for something in return. My ”I love you” was a blank check. It was a statement in itself, self-sufficient, an ”I-love-you” said for the melody of the words, like three piano strings in a concert hall without spectators and without the need for applause.

Iubirea mea. Do you know what else my first ”I love you” was? (which was not even an ”I love you”, but an ”Ich liebe Dich”). It was an act of courage. Because it was a little like jumping from the top without a safety net. But perhaps this is something that I have learned. That safety nets will definitely stop your potential fall, but on the other hand, they may also stop your flight. And, darling... I intend to fly.

I said it was an act of courage because it may have been followed by awkward silence. But this is something that I also learned. That love is a joy and a blessing unconditioned by the ”me too”. It is perhaps the wisdom of not wanting anything in response, and perhaps also the remaining of an immature age when love was a purpose in itself and nothing more. And now, after many other ”I love you's" which, in turn, meant anything from "I have no idea what that is, but love me back" to the sad, but inevitable "I have got used to telling you that" (while my eyes stared blankly above his shoulder), now, with you, I discover the thrill of saying this in an absolute way. No interpretations. No hidden meaning. No analysis. No strategies. Just instinct. An instinct I've been probably following unconsciously all my life, until it has led me to you.

So my first "Ich liebe Dich" was this instinct. And it sounded so natural on my lips as if I had said it my whole life. As if it had been my language, my words, my comfort zone. You are now all of these to me.

Meine liebe. Do you know what else my "Ich liebe Dich" was? It was my personal victory over traumas I had been carrying with me. It was breaking the barrier which separated me from the world and raising awareness over things which matter. I could not have stopped telling you this, despite social conventions, despite timing: it would have meant denying a fundamental part of the woman I am now. Yours. "I love you" meant not just "Ich liebe Dich"; it also meant "I love myself". I love the woman I am becoming in front of your eyes, displaying indecently not body, but deep parts of my soul. The hardest type of indecent exposure. This "I love you" is also a personal issue, you see.

"Ich liebe Dich" is the acute sensation that you complete my gestures, my unspoken thoughts, that you anticipate them and that you know them. And me, the whole me. "Ich liebe Dich" is the happiness of intimacy, the comfort of being able to keep silent together, of not having to say something. That of tuning the rhythms of our breaths. It's the complicity which I never thought I would find and the astonishment of having found it. It's the touch of your skin on mine, as if nothing in the world would ever make more sense. As if we had been doing this for all our lives and we had just woken up from a long-lasting amnesia, in each other's arms.

Meine Liebe. Enough of first "I love you's". These are already memories, right? The kind that we will re-live in years to come. On Christmases, perhaps, because the I love you's and the kisses, and the red dry wines, and the touch of your arms on my body, and the looks in each other's eyes, and the jumping two stairs at a time, and the mon cheri's, these are all presents, presents which we will continue to share. In another life, of course. In this one.  




duminică, 13 mai 2018

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante de doruri, de iubiri neîmpărtășite, de cuvinte nespuse și de reflexe înăbușite înainte de vreme. 

Așa că uite, le-am ascuns și eu, conform tradiței, cât am putut, le-am alungat când aveau obiceiul să bântuie, animale nocturne, cu predilecție între 1 și 4 dimineața. Le-am negat, în speranța că vor dispărea. Le-am lăsat să vorbească singure cum făcea Russel Crowe cu nălucile lui în ”A beautiful mind”. Le-am amăgit cu diverse subterfugii, cu un pahar de vin, cu o privire goală înspre un ecran care nu spunea nimic, cu evadări în noapte, cu mult fard de ochi. Le-am ocolit, copiind lamentabil, dar într-un necesar act de supraviețuire, replica teatrală a unei demoazele din sud: ”Mă voi gândi la asta mâine. Și mâine e o zi”. 

Azi e mâine. Nu râde. Da, tu.

Deschid bagajul meu de doruri puțin doar, să arunc un ochi impudic, dar degeaba; odată ce-am ridicat capacul, nu mai cale de întoarcere, ca și cum cutia Pandorei n-ar fi fost un precedent suficient de amenințător, suficient de real pentru a mă fi învățat să-l las, cuminte, neatins, steril, undeva în faldurile ascunse ale memoriei. Pentru că uităm amintirile, uităm oamenii, uităm faptele, uităm vorbele. Dar dorurile, de ele nu ne poate vindeca nicio amnezie. 

Mi-e dor să plec. Să îmi vină pur și simplu un semn, o chemare pe care să n-o pot ignora și pe care să nu vreau s-o ignor. Și să plec pur și simplu, fără explicații, fără motive, fără multe bagaje. Să nu mă împiedice nicio rațiune, nici un întuneric, nicio curea de transmisie defectă. Să plec. Și să revin a doua zi (sau a doua săptămână), cu părul prins la spate, am condus cu geamul deschis, la dorurile mele mai localnice.

Mi-e dor de copilul meu mic. Nu că ăsta preadolescent nu mă ține permanent în priză la curent de intensitate maximă. Dar mi-e dor, la modul nostalgic, de mâinile lui care-mi cuprind gâtul și de spasmul lor involuntar înainte de a adormi, mi-e dor de genele lui lungi și de mirarea care se ascunde sub ele. Mi-e dor de glasul lui peltic care-mi spune că e albastlu de felițile că sunt mama lui. De râsul lui care aprinde toate luminile din casă. De gormiți și bakugani. Uite, asta n-aș fi zis niciodată.

Mi-e dor de simțuri și gesturi reflexe pe care le-am înăbușit, astupat ermetic. Soundproof. Waterproof. Lifeproof. De mirosul de mare. De cel al cafelei pe care nu mi-o fac eu. De ceai de tei care să vindece răceli de tot felul. De muzică mi-e dor, nu de cea pe care o aud, comercial, la radio. De bujori pe care nu mi i-am cumpărat. 

De plecări intempestive la mare, la miezul nopții. De evadări în Apuseni. De culcat noaptea în fân. De numărat stele. De acadele pe băț. De închis ochii și lăsat pe spate în brațele cuiva. De nopți albe. De Cluj. De îngeri făcuți în zăpadă la Chios. De crize de râs incontrolabil. De decolări. De porumb fiert. De filme văzute în sala goală. De țineri de mână spontane. De ”și eu”.

Mi-e dor să nu fiu tare, să nu trebuiască să pot, mi-e dor să mă doară capul și să stau o zi întreagă în pat. Mi-e dor să mă doară-n cot ce e o șaibă și o vană cu trei căi, să-mi pese doar de o vană cu spumă cu miros de liliac în care să-mi vindec, feminin, slăbiciunile. 

Mi-e dor de oameni din trecut, sau de umbrele lor, de cei din prezent, pe care-i ating superficial sau care fac la fel, fără a trece de haine, de piele, de vene, de carne, până acolo unde contează cu adevărat. Mi-e dor de toți oamenii ăia, sau doar de umbrele lor, cu care am trecut de toate etapele astea și mi-au ținut sufletul în palme, oră, o noapte sau mai mult. Mi-e dor să vorbesc cu ei despre lucruri care contează, despre ce-i face fericiți, despre fricile lor, despre iubire, despre dor. Mise-en -abîme. 

Mi-e dor de mine. Dar acest dor este un mise-en-abîme fatal.

...și desigur, mai sunt lucrurile acelea de care mi-e atât de dor încât îmi taie respirația și mi se rupe sufletul în două. Vorba lui Scarlett. Mă voi gândi la asta mâine. 

vineri, 27 aprilie 2018

(Pseudo)recenzie

Din motive de vineri după-masa, copil nerăbdător și prea multe zile libere de umplut cu nimic, am ajuns, total împotriva voinței mele, la mult-așteptatul și mult-lăudatul (am aflat) Avengers. De regulă dorm la filmele la care merg cu fiu-meu. Mediul e perfect. Mă ascund după ochelarii 3D. Într-o vară am văzut Minionii de trei ori așa. Câteodată tresar la zgomotele puternice și rânjesc complice la fiu-meu, să nu creadă că nu mă implic. Adorm înapoi în secunda următoare. Acum n-am putut... nu știu cine reglează temperatura în sală, dar azi mi-au clănțănit dinții. La început de frig. La scurt timp, de frustrare. 

Să fie clar de la bun început. Aceasta nu este o recenzie. Ceci n'est pas une pipe, dacă intertextualitatea de față nu este cam ca nuca-n perete dată fiind reprezentarea artistică la care, de nevoie, am asistat. 

Pentru că nu este o recenzie (dar mai ales pentru că memoria mea este demult precum o sită și nu mai reține nici măcar elementele obligatorii, darămite pe cele traumatizante, har domnului, dar asta este, nu-i așa, o altă poveste) nu voi scrie prea multe nume. Știu, desigur, n-am putut evita, că e o aducere laolaltă a tuturor marilor ero(r)i cu care m-am mai întâlnit, fatalmente, pe marele ecran. L-am recunoscut pe Spiderman, am mai auzit de Thor și cam atât. 

Ideea de bază, pentru că în cele două ore și jumătate (DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE) era și un oarecare fir epic, este următoarea: există un  Ăla Rău (avea un nume cu rezonanță mitică, semăna cu Thanatos, mult prea subtilă aluzia pentru publicul țintă in sală care era, în majoritate covârșitoare, undeva între 10 și 15-16 ani, masculin - și dat fiind vîrsta, în vreo două cazuri, neutru). Ăla Rău aduna pietre risipite aiurea prin univers pentru ca puterea lor să-l facă să omoare jumătate din univers. Că așa credea el că scapă universul. Ăla-negru-cu-nuanțe-de-gri, chestie, fină, psihologie subtilă... Ăla rău are o armată de ”ăia răi” al căror creator sigur suferă de depresie profundă și beneficiază de toate avantajele efectelor speciale contemporane. 

Ăia Buni sunt și ei mulți și la fel de urâți ca ăia răi. Confuză chestie. Filmele deceniilor trecute măcar îți permiteau să știi cu cine ții în toiul luptei. Ții cu ăla fără cicatrice pe față, ții cu indienii, ții inevitabil cu Chuck Norris, ții cu ăla fără accent rusesc, ții cu americanu'. We are not in Kansas anymore... Dacă n-ai văzut filmele anterioare, ca fiu-meu, care îmi povestea în urechea stângă genealogia complicată a ”caracterelor” (romgleza rulz) în timp ce-mi destupam pe ascuns urechea dreaptă să aibă cale liberă, habar n-ai care sunt ”ai noștri”. Ce am reținut, totuși, până la sfârșitul filmului? Că Ăla Rău, tata lor, tartorul suprem, avea o față ca un scrot. Comparația nu-mi aparține, e replică din film, primită cu hăhăieli de gașca de puștani aflați la vârsta la care tocmai au aflat ce e scrotu' ăsta și la ce folosește. 

În rest, ce-am remarcat din filmul vieții care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE:

- gagicile sunt pe picior de egalitate cu tipii, mai ales după scandalul #metoo nimeni nu cred că mai poate face un film hollywoodian cu cel puțin la fel de multe femei în poziții de putere. Și zău că aveau... Una, Gomora (sau Gamera, Gomera, Gamora...) se lupta cu zece câini de pământ (aka ”ăia răi”) deodată și rămânea cu genele perfect rimelate. Alte luptătoare de seamă se cafteau cu la fel de multă forță, în timp ce o negresă dintr-un trib african de pe altă planetă (nu vă întrebați care-i logica... luați-o de bună) făcea operații complexe  pe creier în încercarea de a extrage o piatră din cerebelul unui supererou denumit ”Viziunea”. Da, ”Viziunea”. Nu știu dacă e prenume sau nume de familie, cred că e așa, ca Bono, sau ca Prince. ”Viziunea” și atât. 

- există planete populate de negri. Scuzați... cum să le spun ca să fiu corectă din punct de vedere politic? Afroamericani extratereștri. Afroaliens. Așa, afroalienșii ăștia fac parte din gașca celor buni, vorbesc engleza cu accent din Nigeria de deal și sunt îmbrăcați în spandex. Asta ca să avem confirmarea stereotipului cum că negrii... știți voi. Așa e, măi. Negrii intergalactici tot așa. Am văzut asta foarte clar, pentru că la un moment dat s-a blocat imaginea exact pe imaginea lui el lider maximo îmbrăcat în colanți și-a rămas așa câteva minute bune. Ca pe vremea mea, când se rupea banda. Când s-a reluat filmul, am avut ocazia să revăd câteva scene de luptă eroică. Deci nu doar DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE de film prost, DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE plus cinci minute. 

- finalul a fost epic. Epic de-a dreptul. În sensul că, după lupte seculare care au durat vreo juma de oră din filmul care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE, orizontul de așteptare al onoratului public educat de atâtea și atâtea producții hollywodiene în care binele învinge și credința în umanitate (mă rog... extraterestrialitate) a fost restaurată, a fost crunt dezamăgit. A învins Ăla Rău și au murit împrăștiindu-se suav în adierile vântului jumătate dintre ”caractere”. După care a curs genericul, muzica de final, machieuzele și coafezele echipei de producție, dar nu se mișca nimeni în sală. O mică parte, printre care și eu, aveau picioarele amorțite. Cei mai mulți însă  - ăia tinereii - erau increduli. Stai așa, că învie... cum, mă, gata? Chiar îi gata? Nu, mă, io mai stau... A fost gata însă. 

No. Am uitat să zic spoiler alert. Dar o să-mi mulțumiți. 

O fi o de vină generation gap, desigur... Eu mă entuziasmam la ”Comoara din lacul de argint” și filmele cu cowboy. Ăștia erau supereroii mei. Dar culmea. Încă, cu toate golurile mele de memorie, pot reda firul epic al filmelor mele preferate de acțiune. Despre ăsta, pe care l-am văzut în urmă cu câteva ore... Ăla rău, ăia buni, bătăi, pietre, gagici, negri, spandex (oh, yeah), bătăi, iar gagici, bătaia finală, wtf. Gata. 

P.S. Dragoș a adorat fiecare minut. 

Yours

So this is somehow different, because it's probably the first post which is not in my native language. And awkward as it may be, truth...