Mirare

Nu pot să-mi explic deloc un răspuns al lui D. din seara asta care m-a lăsat mască, pentru care nu am fost pregătită şi pentru care nu-mi asum nici un credit...

Seara ne alintăm peste măsură, de obicei aşteaptă în linişte câteva minute, vede că nu răspund la provocările lui şi inevitabil trece la artileria grea, la care ştie că nu pot rezista.
"Daga meaaa..."
Ochişorii cafenii lucesc galeş în semiîntuneric.
"Daga mea dagă..." plusează.
"Tu eşti felicilea mea"... la care cedez instantaneu şi începem complimentele reciproce.
"Eşti fericit aici cu mine?"
"Da, sunt felicit aici acasă la noi".
...şi încă câteva replici asemănătoare.

"Cine te face pe tine cel mai fericit?"
"Doamne Doamne".

Aici m-am blocat. Pentru că în afară de scurtele rugăciuni clasice şi de vizitele scurte la biserică nu am avut discuţii religioase cu D. Şi nu înţeleg, nu pot să-mi explic defel răspunsul lui. Recunosc că m-aş fi aşteptat la un răspuns gen "Thomas" sau "Paidălelul". Nicidecum la aşa ceva.

"Cum te face Doamne Doamne pe tine fericit?"
"Acolo la biselică este un Doamne Doamne. Si mă face felicit când pune ulei pe flunte"

D. ştie exact cine este nenea popa. Şi nu asta a vrut să spună. Poate... poate ăsta e felul în care Dumnezeu îmi aduce aminte de El. Nici nu putea găsi o metodă mai buna.

Meserii

"Puiule, ce vrei tu să te faci când vei fi mare?"

Ce nu ştie puiul încă este că întrebarea asta îi va teroriza cu siguranţă copilăria, va fi un subiect predilect pentru compunerile pe care învăţătoare zeloase le solicită şi va face deliciul tuturor musafirilor care vin în vizită. Acum, însă, e privilegiul meu unic.

"Vleau să mă fac tactorist". "Vleau să fiu contlololul gas" (mai uitaţi-vă şi voi la Thomas, dacă vreţi explicaţii). "Vleau să fiu pe ecavatol". D-astea. Şi mă bucur mult când văd că face alegeri copilăreşti, că încă nu e vremea orgoliilor şi a modei. Că asta i-ar face realmente plăcere. Probabil că e ceva genetic, nu ştiu... cu foarte puţină vreme în urmă, îmi doream cu multă sinceritate şi cu multe regrete să fiu macaragioaică. Şi mereu, mereu, afirm cu toată încrederea că oricând prefer ca fiul meu să fie un zugrav fericit şi împlinit decât un savant neurotic sau chiar şi un funcţionar blazat şi frustrat. Păcat că am ajuns la convingerea asta doar acum... Dar asta-i altă poveste.
Mă gândesc cum se spune de obicei, că părinţii îşi doresc pentru copiii lor ceea ce ei înşişi nu au putut realiza. Se aplică şi la mine, cred, dar pe sens invers...

Cam ştim meseriile de bază. Adică îl ştim pe nenea dotolul care face alo-alo, pe frizer cu foarfeca lui, pe grădinar, pe poliţist - bineînţeles! - pe tractorist - se putea altfel? - şi pe "nenea ăla care ţine o unealtă în mână" care nu m-am lămurit ce face şi nici ce meserie are.

Toată povestea asta are scopul de a introduce "vraja" din seara asta. Când l-am lăudat că a ştiut să spună numele noastre corect, al fiecăruia. Dacă nu ne cunoaşteţi, credeţi-mă că nu e uşor. "Braavo, dragul mamii de copil scump, şi bun, şi deştept".
Pauză.
Pauză.
Pauză.
Şi, piciul, după un oftat prelung de om resemnat:
"Tata e poliţist... Băga-mi-aş picioalele..."

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 10

Multe şi mărunte, nu le mai pot ţine şirul...

În primul rââând... ta-daaaaa... "mămuca" se întoarce. După o lungă perioadă în care am fost mama, mami sau variaţiuni pe aceeaşi temă, nostalgia autumnală i-a trezit lui Prâslea amintiri legate de mămuca lui de anul trecut şi nu mă mai slăbeşte. Una din activităţile lui preferate: fuge în magazin, se ascunde de mine si urlă mai ceva ca difuzoarele care ne indeamnă să cumpărăm salam săsesc: "MĂMUUCĂĂĂĂĂĂ".... Partea interesantă este că s-a prins piciul că taică-său e "tătuca", logic, şi uite aşa ne dezmierdăm noi ca-n poveştile cu miros arhaic.

Portret de toamnă: tătuca şi mămuca, împreună cu piciul de pe inventar, ies la plimbare în ploaie. Tătuca îi povesteşte ceva foarte aprins mămucii, sau invers, e irelevant. Ideea e că piciul rămâne în urmă, să numere bălţile în care sare. Cam rămâne în urmă, şi când se îngroaşă gluma şi nu vede nici o şansă sa-l bage şi pe el cineva în seamă, se revoltă din spate o voce peltică: "Eu sunt un om mic... Aşteptaţi oamenii mici!"

"Tu eşti daga mea... tu eşti puiul meu mic si dag" - cea mai flumoasă declalaţie de dlagoste pe cale au auzit-o vleodată ulechile mele.

Leit-motivul ultimelor săptămâni: "E gheeeeeu, mămucă..." E "gheu" să mergem cu maşina, e "gheu" să stea pe umerii mamei, e "gheu" orice nu are el chef să facă în acel moment.

Piciul a dat mâna cu Băsescu, la bâlci. În lunga aşteptare de dinaintea sosirii preşedintelui, întrebarea obsedantă era "Mami, cine e nenea Băsecu?" Cum mi s-a părut un pic prematur să intrăm în lecţii de constituţie republicană, am hotărât să fie "păi e ... un om mare". Ei, a fost cam dezamăgit când l-a văzut în carne şi oase. Asta în comparaţie cu păpuşile hidoase de 5 metri înălţime cărora le ştie de frică şi urla ca din gură de şarpe când le vedea apropiindu-se. "Maaami, nu e un om male. E un om mic". N-am zis nimic, nu de alta, dar zău că nu aveam nici un contraargument viabil la afirmaţiile lui. De atunci, îl recunoaşte pe prietenul lui, nenea Băsescu, ori de câte ori îl vede la televizor, fapt care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Recent, la ştiri, "uuuite, nenea Băsescu!" istoria se repetă: alt oraş, alt bâlci, aceeaşi idee de circ. Băsescu fraternizează cu un căţeluş în speranţa că stăpânul său va fi impresionat şi îl va vota. Îl şi botează ad-hoc pe căţel: "Măi, Trăienică, hă, hă, hă..." Piciul meu se uită oarecum contrariat la scenă şi concluzionează: "Nenea Băsescu vobeste postii..."
Aş propune în consecinţă acordarea dreptului de vot de la vârsta de 2 ani şi 7 luni.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 9

OK... ştiam că voi ajunge în acest moment. Doar atât că speram să fie oarecum mai îndepărtat în timp. În nici un caz acum. Cel puţin să înveţe şi Mister să spună corect "Rică nu ştia să zică". Auzi domne, câtă precocitate!

Momentele noastre speciale de tandreţe implică pupăcitul burticii piticului şi furatul buricului, pe care îl "aruncăm" de la unul la altul şi îl "inghiţim" reciproc. Dar acum schimbăm rolurile şi-mi oferă el pupici băloşi pe burtă. Într-un moment de respiro al lui, când îşi odihneşte căpşorul cuminte pe burta mea, mi s-a părut un moment propice pentru a iniţia o conversaţie despre adevărurile vieţii. Proastă inspiraţie...

"Ştii, când tu erai miiiic, miiiiic de tot stăteai aici în burtă la mami".
Ochişorii căprui se uită la mine cu uimire, în genul "ce-i,te-ai dilit, mămucă?"

"Daaa, stăteai în burtică la mami, şi când ai crescut destul, am mers la spital şi nenea doctorul a tăiat burtica lui mami şi te-a scos afară". Ok, am exagerat, recunosc... Dar nu puteam ignora adevărul ştiinţific în favoarea basmelor bărzeşti.
Greu de procesat informaţia.

"Am stat aici la tine în bultică?"
"Da".
"Si ai mers la spital?"
"Da".
"Si nenea dotolu a tăiat bultica?"
"Daaa".... incep să ezit, că prea începe să semene toată povestea cu Scufiţa Roşie şi lupul cel viclean.

"Siii... cum am intlat eu în bultică?"

Două convingeri am de atunci:
- că generaţia tânără şi purtătoare de suzete este muuuuuult evoluată faţă de cele anterioare ei;
- că D. nu doarme noaptea atât de adânc pe cât se pare.