duminică, 13 mai 2018

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante de doruri, de iubiri neîmpărtășite, de cuvinte nespuse și de reflexe înăbușite înainte de vreme. 

Așa că uite, le-am ascuns și eu, conform tradiței, cât am putut, le-am alungat când aveau obiceiul să bântuie, animale nocturne, cu predilecție între 1 și 4 dimineața. Le-am negat, în speranța că vor dispărea. Le-am lăsat să vorbească singure cum făcea Russel Crowe cu nălucile lui în ”A beautiful mind”. Le-am amăgit cu diverse subterfugii, cu un pahar de vin, cu o privire goală înspre un ecran care nu spunea nimic, cu evadări în noapte, cu mult fard de ochi. Le-am ocolit, copiind lamentabil, dar într-un necesar act de supraviețuire, replica teatrală a unei demoazele din sud: ”Mă voi gândi la asta mâine. Și mâine e o zi”. 

Azi e mâine. Nu râde. Da, tu.

Deschid bagajul meu de doruri puțin doar, să arunc un ochi impudic, dar degeaba; odată ce-am ridicat capacul, nu mai cale de întoarcere, ca și cum cutia Pandorei n-ar fi fost un precedent suficient de amenințător, suficient de real pentru a mă fi învățat să-l las, cuminte, neatins, steril, undeva în faldurile ascunse ale memoriei. Pentru că uităm amintirile, uităm oamenii, uităm faptele, uităm vorbele. Dar dorurile, de ele nu ne poate vindeca nicio amnezie. 

Mi-e dor să plec. Să îmi vină pur și simplu un semn, o chemare pe care să n-o pot ignora și pe care să nu vreau s-o ignor. Și să plec pur și simplu, fără explicații, fără motive, fără multe bagaje. Să nu mă împiedice nicio rațiune, nici un întuneric, nicio curea de transmisie defectă. Să plec. Și să revin a doua zi (sau a doua săptămână), cu părul prins la spate, am condus cu geamul deschis, la dorurile mele mai localnice.

Mi-e dor de copilul meu mic. Nu că ăsta preadolescent nu mă ține permanent în priză la curent de intensitate maximă. Dar mi-e dor, la modul nostalgic, de mâinile lui care-mi cuprind gâtul și de spasmul lor involuntar înainte de a adormi, mi-e dor de genele lui lungi și de mirarea care se ascunde sub ele. Mi-e dor de glasul lui peltic care-mi spune că e albastlu de felițile că sunt mama lui. De râsul lui care aprinde toate luminile din casă. De gormiți și bakugani. Uite, asta n-aș fi zis niciodată.

Mi-e dor de simțuri și gesturi reflexe pe care le-am înăbușit, astupat ermetic. Soundproof. Waterproof. Lifeproof. De mirosul de mare. De cel al cafelei pe care nu mi-o fac eu. De ceai de tei care să vindece răceli de tot felul. De muzică mi-e dor, nu de cea pe care o aud, comercial, la radio. De bujori pe care nu mi i-am cumpărat. 

De plecări intempestive la mare, la miezul nopții. De evadări în Apuseni. De culcat noaptea în fân. De numărat stele. De acadele pe băț. De închis ochii și lăsat pe spate în brațele cuiva. De nopți albe. De Cluj. De îngeri făcuți în zăpadă la Chios. De crize de râs incontrolabil. De decolări. De porumb fiert. De filme văzute în sala goală. De țineri de mână spontane. De ”și eu”.

Mi-e dor să nu fiu tare, să nu trebuiască să pot, mi-e dor să mă doară capul și să stau o zi întreagă în pat. Mi-e dor să mă doară-n cot ce e o șaibă și o vană cu trei căi, să-mi pese doar de o vană cu spumă cu miros de liliac în care să-mi vindec, feminin, slăbiciunile. 

Mi-e dor de oameni din trecut, sau de umbrele lor, de cei din prezent, pe care-i ating superficial sau care fac la fel, fără a trece de haine, de piele, de vene, de carne, până acolo unde contează cu adevărat. Mi-e dor de toți oamenii ăia, sau doar de umbrele lor, cu care am trecut de toate etapele astea și mi-au ținut sufletul în palme, oră, o noapte sau mai mult. Mi-e dor să vorbesc cu ei despre lucruri care contează, despre ce-i face fericiți, despre fricile lor, despre iubire, despre dor. Mise-en -abîme. 

Mi-e dor de mine. Dar acest dor este un mise-en-abîme fatal.

...și desigur, mai sunt lucrurile acelea de care mi-e atât de dor încât îmi taie respirația și mi se rupe sufletul în două. Vorba lui Scarlett. Mă voi gândi la asta mâine. 

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...