duminică, 13 mai 2018

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante de doruri, de iubiri neîmpărtășite, de cuvinte nespuse și de reflexe înăbușite înainte de vreme. 

Așa că uite, le-am ascuns și eu, conform tradiței, cât am putut, le-am alungat când aveau obiceiul să bântuie, animale nocturne, cu predilecție între 1 și 4 dimineața. Le-am negat, în speranța că vor dispărea. Le-am lăsat să vorbească singure cum făcea Russel Crowe cu nălucile lui în ”A beautiful mind”. Le-am amăgit cu diverse subterfugii, cu un pahar de vin, cu o privire goală înspre un ecran care nu spunea nimic, cu evadări în noapte, cu mult fard de ochi. Le-am ocolit, copiind lamentabil, dar într-un necesar act de supraviețuire, replica teatrală a unei demoazele din sud: ”Mă voi gândi la asta mâine. Și mâine e o zi”. 

Azi e mâine. Nu râde. Da, tu.

Deschid bagajul meu de doruri puțin doar, să arunc un ochi impudic, dar degeaba; odată ce-am ridicat capacul, nu mai cale de întoarcere, ca și cum cutia Pandorei n-ar fi fost un precedent suficient de amenințător, suficient de real pentru a mă fi învățat să-l las, cuminte, neatins, steril, undeva în faldurile ascunse ale memoriei. Pentru că uităm amintirile, uităm oamenii, uităm faptele, uităm vorbele. Dar dorurile, de ele nu ne poate vindeca nicio amnezie. 

Mi-e dor să plec. Să îmi vină pur și simplu un semn, o chemare pe care să n-o pot ignora și pe care să nu vreau s-o ignor. Și să plec pur și simplu, fără explicații, fără motive, fără multe bagaje. Să nu mă împiedice nicio rațiune, nici un întuneric, nicio curea de transmisie defectă. Să plec. Și să revin a doua zi (sau a doua săptămână), cu părul prins la spate, am condus cu geamul deschis, la dorurile mele mai localnice.

Mi-e dor de copilul meu mic. Nu că ăsta preadolescent nu mă ține permanent în priză la curent de intensitate maximă. Dar mi-e dor, la modul nostalgic, de mâinile lui care-mi cuprind gâtul și de spasmul lor involuntar înainte de a adormi, mi-e dor de genele lui lungi și de mirarea care se ascunde sub ele. Mi-e dor de glasul lui peltic care-mi spune că e albastlu de felițile că sunt mama lui. De râsul lui care aprinde toate luminile din casă. De gormiți și bakugani. Uite, asta n-aș fi zis niciodată.

Mi-e dor de simțuri și gesturi reflexe pe care le-am înăbușit, astupat ermetic. Soundproof. Waterproof. Lifeproof. De mirosul de mare. De cel al cafelei pe care nu mi-o fac eu. De ceai de tei care să vindece răceli de tot felul. De muzică mi-e dor, nu de cea pe care o aud, comercial, la radio. De bujori pe care nu mi i-am cumpărat. 

De plecări intempestive la mare, la miezul nopții. De evadări în Apuseni. De culcat noaptea în fân. De numărat stele. De acadele pe băț. De închis ochii și lăsat pe spate în brațele cuiva. De nopți albe. De Cluj. De îngeri făcuți în zăpadă la Chios. De crize de râs incontrolabil. De decolări. De porumb fiert. De filme văzute în sala goală. De țineri de mână spontane. De ”și eu”.

Mi-e dor să nu fiu tare, să nu trebuiască să pot, mi-e dor să mă doară capul și să stau o zi întreagă în pat. Mi-e dor să mă doară-n cot ce e o șaibă și o vană cu trei căi, să-mi pese doar de o vană cu spumă cu miros de liliac în care să-mi vindec, feminin, slăbiciunile. 

Mi-e dor de oameni din trecut, sau de umbrele lor, de cei din prezent, pe care-i ating superficial sau care fac la fel, fără a trece de haine, de piele, de vene, de carne, până acolo unde contează cu adevărat. Mi-e dor de toți oamenii ăia, sau doar de umbrele lor, cu care am trecut de toate etapele astea și mi-au ținut sufletul în palme, oră, o noapte sau mai mult. Mi-e dor să vorbesc cu ei despre lucruri care contează, despre ce-i face fericiți, despre fricile lor, despre iubire, despre dor. Mise-en -abîme. 

Mi-e dor de mine. Dar acest dor este un mise-en-abîme fatal.

...și desigur, mai sunt lucrurile acelea de care mi-e atât de dor încât îmi taie respirația și mi se rupe sufletul în două. Vorba lui Scarlett. Mă voi gândi la asta mâine. 

vineri, 27 aprilie 2018

(Pseudo)recenzie

Din motive de vineri după-masa, copil nerăbdător și prea multe zile libere de umplut cu nimic, am ajuns, total împotriva voinței mele, la mult-așteptatul și mult-lăudatul (am aflat) Avengers. De regulă dorm la filmele la care merg cu fiu-meu. Mediul e perfect. Mă ascund după ochelarii 3D. Într-o vară am văzut Minionii de trei ori așa. Câteodată tresar la zgomotele puternice și rânjesc complice la fiu-meu, să nu creadă că nu mă implic. Adorm înapoi în secunda următoare. Acum n-am putut... nu știu cine reglează temperatura în sală, dar azi mi-au clănțănit dinții. La început de frig. La scurt timp, de frustrare. 

Să fie clar de la bun început. Aceasta nu este o recenzie. Ceci n'est pas une pipe, dacă intertextualitatea de față nu este cam ca nuca-n perete dată fiind reprezentarea artistică la care, de nevoie, am asistat. 

Pentru că nu este o recenzie (dar mai ales pentru că memoria mea este demult precum o sită și nu mai reține nici măcar elementele obligatorii, darămite pe cele traumatizante, har domnului, dar asta este, nu-i așa, o altă poveste) nu voi scrie prea multe nume. Știu, desigur, n-am putut evita, că e o aducere laolaltă a tuturor marilor ero(r)i cu care m-am mai întâlnit, fatalmente, pe marele ecran. L-am recunoscut pe Spiderman, am mai auzit de Thor și cam atât. 

Ideea de bază, pentru că în cele două ore și jumătate (DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE) era și un oarecare fir epic, este următoarea: există un  Ăla Rău (avea un nume cu rezonanță mitică, semăna cu Thanatos, mult prea subtilă aluzia pentru publicul țintă in sală care era, în majoritate covârșitoare, undeva între 10 și 15-16 ani, masculin - și dat fiind vîrsta, în vreo două cazuri, neutru). Ăla Rău aduna pietre risipite aiurea prin univers pentru ca puterea lor să-l facă să omoare jumătate din univers. Că așa credea el că scapă universul. Ăla-negru-cu-nuanțe-de-gri, chestie, fină, psihologie subtilă... Ăla rău are o armată de ”ăia răi” al căror creator sigur suferă de depresie profundă și beneficiază de toate avantajele efectelor speciale contemporane. 

Ăia Buni sunt și ei mulți și la fel de urâți ca ăia răi. Confuză chestie. Filmele deceniilor trecute măcar îți permiteau să știi cu cine ții în toiul luptei. Ții cu ăla fără cicatrice pe față, ții cu indienii, ții inevitabil cu Chuck Norris, ții cu ăla fără accent rusesc, ții cu americanu'. We are not in Kansas anymore... Dacă n-ai văzut filmele anterioare, ca fiu-meu, care îmi povestea în urechea stângă genealogia complicată a ”caracterelor” (romgleza rulz) în timp ce-mi destupam pe ascuns urechea dreaptă să aibă cale liberă, habar n-ai care sunt ”ai noștri”. Ce am reținut, totuși, până la sfârșitul filmului? Că Ăla Rău, tata lor, tartorul suprem, avea o față ca un scrot. Comparația nu-mi aparține, e replică din film, primită cu hăhăieli de gașca de puștani aflați la vârsta la care tocmai au aflat ce e scrotu' ăsta și la ce folosește. 

În rest, ce-am remarcat din filmul vieții care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE:

- gagicile sunt pe picior de egalitate cu tipii, mai ales după scandalul #metoo nimeni nu cred că mai poate face un film hollywoodian cu cel puțin la fel de multe femei în poziții de putere. Și zău că aveau... Una, Gomora (sau Gamera, Gomera, Gamora...) se lupta cu zece câini de pământ (aka ”ăia răi”) deodată și rămânea cu genele perfect rimelate. Alte luptătoare de seamă se cafteau cu la fel de multă forță, în timp ce o negresă dintr-un trib african de pe altă planetă (nu vă întrebați care-i logica... luați-o de bună) făcea operații complexe  pe creier în încercarea de a extrage o piatră din cerebelul unui supererou denumit ”Viziunea”. Da, ”Viziunea”. Nu știu dacă e prenume sau nume de familie, cred că e așa, ca Bono, sau ca Prince. ”Viziunea” și atât. 

- există planete populate de negri. Scuzați... cum să le spun ca să fiu corectă din punct de vedere politic? Afroamericani extratereștri. Afroaliens. Așa, afroalienșii ăștia fac parte din gașca celor buni, vorbesc engleza cu accent din Nigeria de deal și sunt îmbrăcați în spandex. Asta ca să avem confirmarea stereotipului cum că negrii... știți voi. Așa e, măi. Negrii intergalactici tot așa. Am văzut asta foarte clar, pentru că la un moment dat s-a blocat imaginea exact pe imaginea lui el lider maximo îmbrăcat în colanți și-a rămas așa câteva minute bune. Ca pe vremea mea, când se rupea banda. Când s-a reluat filmul, am avut ocazia să revăd câteva scene de luptă eroică. Deci nu doar DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE de film prost, DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE plus cinci minute. 

- finalul a fost epic. Epic de-a dreptul. În sensul că, după lupte seculare care au durat vreo juma de oră din filmul care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE, orizontul de așteptare al onoratului public educat de atâtea și atâtea producții hollywodiene în care binele învinge și credința în umanitate (mă rog... extraterestrialitate) a fost restaurată, a fost crunt dezamăgit. A învins Ăla Rău și au murit împrăștiindu-se suav în adierile vântului jumătate dintre ”caractere”. După care a curs genericul, muzica de final, machieuzele și coafezele echipei de producție, dar nu se mișca nimeni în sală. O mică parte, printre care și eu, aveau picioarele amorțite. Cei mai mulți însă  - ăia tinereii - erau increduli. Stai așa, că învie... cum, mă, gata? Chiar îi gata? Nu, mă, io mai stau... A fost gata însă. 

No. Am uitat să zic spoiler alert. Dar o să-mi mulțumiți. 

O fi o de vină generation gap, desigur... Eu mă entuziasmam la ”Comoara din lacul de argint” și filmele cu cowboy. Ăștia erau supereroii mei. Dar culmea. Încă, cu toate golurile mele de memorie, pot reda firul epic al filmelor mele preferate de acțiune. Despre ăsta, pe care l-am văzut în urmă cu câteva ore... Ăla rău, ăia buni, bătăi, pietre, gagici, negri, spandex (oh, yeah), bătăi, iar gagici, bătaia finală, wtf. Gata. 

P.S. Dragoș a adorat fiecare minut. 

luni, 19 martie 2018

Dragoș


Piciule,

E o figură de stil, relax. Știu că ești mare atunci când măsori cu latul palmei cât mai ai de crescut până să mă ajungi, când probezi ghete numărul 42 și mai ales când îmi spui cine pe cine mai place în clasa ta, schimbând dibaci vorba când te aduc pe tine în discuție.

Profit de faptul că încă nu ai cont pe feisbuc (sper) și deci încă nu poți plescăi din limbă iritato-plictisit când citești ce-a mai scris maică-ta despre tine. Va veni și momentul acela, nu-mi fac iluzii; dar până atunci, tinere, în timp ce dormi tu neștiutor și cuminte în camera mea (da, voi plăti și pentru asta, știu) lasă-mă să dau drumul efuziunilor. Iac-așa. Payback. Pentru că în seara asta, înainte de culcare, m-ai avertizat, conturând ironic a zâmbet gropița din obrazul tău drept, ca nu cumva să încep cu siropul după ce ne așezăm în pat, cu ”lamulțiaaaaanidraaaagoooș”. 

La mulți ani, Dragos. 
In your face. Ce-o să-mi faci? Asta e, stai și-ndură până mă blochezi fain-frumos să nu mai vadă nimeni dulcegăriile astea aniversare. 

La mulți ani, Dragoș. Te enervez, știu. Ca atunci când nu mă îmbrățișezi în curtea școlii, ci aștepți până dăm colțul în spatele mașinii. Iar în văzul tuturor mimezi salutul cu palmele în aer și treci la un milimetru pe lângă palma mea deschisă. Am învățat și eu salutul ăsta. Îmi vine uneori să-l folosesc la serviciu. Țeapă. Îi zice cumva, începe cu ”d”, promit să te întreb dimineață și să editez. 

La mulți ani, Dragoș. Am dreptul să-ți spun de câte ori vreau, n-ai ce face. Așa cum nici eu n-am ce face când îmi povestești și tu cu lux de amănunte ce-a mai făcut Max Infinite (or something) și Tequila și toți vloggerii vieții la orice oră din zi și din noapte, cum au probat ei un nou laptop / scaun de gaming / iubit / banc prost / prosop de bucătărie etc. 

La mulți ani, Dragoș. Îți spuneam în urmă cu câteva minute că e și ziua mea puțin, că și eu m-am născut ca mamă a ta în urmă cu 11 ani (nu chiar, m-ai corectat tu, 10 ani, 364 de zile și nu-știu-câte-ore, deșteptule care ești) și că aniversăm împreună. Da, și atunci când îți vei serba ziua de naștere nu în patul meu (bine, exagerez, tac) ci poate că în paturi de iubite sau în cluburi de noapte, și atunci va fi puțin și ziua mea. Și-mi voi aminti, din ce în ce mai lăcrimos și mai sentimental, toate momentele nașterii noastre comune. Până în momentul ăla, dea Domnul să fie cât mai îndepărtat, când voi cerceta calendarul în data de 20 martie și-mi voi spune ”Ce era cu ziua de azi? era ceva.... Ah, da! trebuie să vină factura de gaz...” Dar și atunci, în senilitatea mea, tot voi simți, cred, instinctul de a lua în brațe un ciuf cafeniu (e drept, s-ar putea să fie vreun strănepot de-al lui Zorro). 

La mulți ani, Dragoș. Asta îți scriam, în alte cuvinte, în cărticica ta de un an de zile. Ziceam așa atunci: ”Mi-e teamă de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaștere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeași nevoie de mine ca și acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învărt degetele prin cîrlionții tăi. De cea în care nu vei mai mirosi  lapte și a copilărie, ci a after-shave și a experiență”.

Ei, a cam venit momentul ăla, nu-i așa? Cîrlionții s-au transformat într-o coamă rebelă ce iese jmeker de sub pălăria luată să facă senzație și să întoarcă priviri feminine. A lapte nu mai miroși demult, demult de tot... cam de săptămâna trecută, când ai vărsat cana atât pe hoodie-ul tău cel nou cât și pe fața mea de masă cea veche. A after-shave... da, miroși uneori, când pui în scenă imaginea clasică din ”Home alone 1” și ieși din duș cu halatul lui taică-tău atârnând pe parchet în urma ta și trăznind de la o poștă a diverse lichide masculine găsite în raftul din baie. 

Copilăria e încă acolo. O văd zilnic. E drept, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai anacronică în comparație cu dimensiunile corpului, interesele, expresiile, gândurile rostite și nerostite, problemele, dramele care-mi sfâșie sufletul, dar shhh, e ziua ta, dilemele pe care le trăiești cotidian. Știi unde e copilăria? În vocea ta, când mă chemi mereu să te gâdil pe tot corpul (”dar nu ai voie pe picioare, sub brațul stâng și pe gât, pornești când zic ”stop” și te oprești când zic ”start”). În întrebările tale, din ce în ce mai rare: ”Mama, mă mai poți ridica în brațe? Până când?” În fuga nebună după și departe de Zorro. În vânătăile din genunchi care nu vor trece niciodată, sunt convinsă; când nu vei mai cădea, te vei picta intenționat cu mov, din obișnuință. În arogarea firească a unui drept câștigat în urmă cu 11 ani (scuze, 10 ani, 364...): ”Mama, îmbrățișează-mă. Acum”. 

La mulți ani, Dragoș. Suntem o echipă grozavă noi doi. Ne completăm din priviri, ne terminăm unul altuia replicile - asta dacă nu e vorba de genealogia întortocheată din ”Flash” care l-ar face gelos chiar și pe G.G. Marquez (nu, ăsta nu e un vlogger. Discutăm peste câțiva ani). Cântăm cât ne ține gura în pat, înainte de culcare, dar mai ales în mașină, dimineața, spre școală, mașina care merge cu muzică rock (”hey, mother, leave this kid alone”). Avem pasul nostru patentat, prietenii știu, dar nu ne pot copia niciodată, relax. Suntem unici. Ești unic. 

Te iubesc, piciule. 


joi, 8 februarie 2018

Woman


Am întâlnit-o de atâtea ori (asta înainte de a mă uita mai atent în oglindă), îmi e atât de familiară și am văzut-o în atât de multe ipostaze încât mi se pare nedrept să o văd portretizată stereotipic în fiecare început de primăvară, în imagini roz-bonbon din care se revarsă flori. Nu pentru că ea, femeia singură, nu ar aprecia – la fel ca oricare altă femeie – dovezi de amirație și prețuire. Ci pentru că ea nu este doar suavă, feminină și delicată, acceptând sfioasă buchețelul de flori și îmbujorându-se timid. În cealaltă extremă, ea nu este nici super-femeia care dărâmă munți, se luptă cu giganții și-și zdrobește dușmanii cu vârful ascuțit al tocului-cui. Am întîlnit-o între cele două extreme, uneori tinzând către prima, alteori metamorfozându-se uimitor înspre a doua, dar, de cele mai multe ori, ascunzându-se anonim în spatele unor roluri banale, de un plictisitor cotidian.
Femeile singure din viața mea sunt așa din cele mai diverse motive. Pentru că așa au vrut ele. Pentru că așa a vrut un ”el”. Pentru că așa au vrut amândoi, cel mai adesea. Pentru că au încercat, o vreme, dansul în doi și s-au trezit, în loc de tangoul intim pe care-l anticipau, cu o coregrafie absurdă în care stăteau spate în spate și bâjbâiau niște pași în contratimp. Pentru că au fost dezamăgite, pentru că poate, la rândul lor, au dezamăgit. Pentru că ceea ce urma să fie ”fericiți până la adânci bătrânețe” s-a dovedi a fi o farsă postmodernă despre care n-au citit în niciun basm al copilăriei. Pentru că, poate, ”el” nu a venit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit ele.
Femeile singure din viața mea sunt vii, mai vii decât le portretizează nedrept stereotipurile grotești ale unei lumi care refuză să pășească în secolul în care trăim. Sunt femei care-și trăiesc singurătatea firesc, fără a-și face din ea o armă de atac și nici un sanctuar de refugiu. Sunt femei care nu-și plâng de milă pe altarul iubirilor pierdute, sau poate niciodată întâlnite. Sau, dacă o fac, o fac pentru o vreme, după care singurătatea devine o identitate asumată. Sunt femei care merg singure în excursii – nu neapărat pentru că n-ar avea cu cine, ci pentru că apreciază propria lor companie. Sunt femei active, implicate în nenumărate proiecte, femei cu idei, cu inițiative, cu păreri. Sunt femei sociabile care atrag ca un magnet atenția pentru că emană siguranță, încredere în sine și curaj.
Femeile singure din viața mea sunt mame, multe dintre ele. Jonglează cu o precizie de ceasornic elvețian între serviciu, școala celui mic, vizita la pediatru și orele de pian. Nu pentru că ar fi neapărat cele mai organizate, ci pentru că altfel nu ar reuși. Ajută la teme, dau pase la fotbal, rezolvă conflicte, învață mersul pe bicicletă, îl duc pe copil noaptea la urgențe, planifică concedii și negociază prețuri. Trag de ele și de cele 24 de ore dintr-o zi în așa fel încât copilului să-i fie bine, să aibă de toate, să fie protejat, să se simtă iubit.
Femeile singure din viața mea sunt mai doamne decât multe dintre soțiile acestei lumi, chiar dacă nu (mai) au o verighetă pe inelarul stâng care să le certifice în ochii lumii ca ”femei respectabile”. Stilul lor cotidian, atenția la detaliile care fac diferența – o replică spusă cui și când trebuia, accesoriile perfect asortate, eleganța cu care rulează în trafic, la fel ca-n viață, evitând cunoscător ambuteiaje și coloane în așteptare – le ridică la un milion de ani lumină distanță de bârfe, interpretări, zvonuri, etichete de tot felul care i se pun de către oameni care n-au pășit niciodată în pantofii ei cu toc cui.
Femeile singure din viața mea nu-și închid sufletul iubirii doar pentru că, din fatalitate, din nefericire sau din întâmplare, nu-și împart adresa, casa și viața cu un  bărbat. Ies la prime-întîlniri aranjate de prieteni, începute în lumea virtuală sau care le-au luat pe nepregătite. Se vor surprinse, n-au încetat să spere că poate, odată, va apărea în viața lor un ”cineva” compatibil cu visele, sentimentele, convingerile lor. Își păstrează, în jocul amoros care urmează, o luciditate dobîndită și cultivată. Se oferă uneori, în one-night-standuri pasionale sau după așteptări studiate, atunci când li se pare că ar putea reîncepe un dans în doi. Pleacă fără prea multe explicații când simt o desincronizare deja familiară.
Femeile singure din viața mea nu sunt niște imagini. Nici măcar unele lucioase de pe coperți de revistă. Ele nu pot schimba lumea. Da, știu să schimbe o priză dacă este nevoie și ar merge până în pânzele albe pentru a-și apăra și oferi copiilor lor ce au nevoie. Dar nu sunt eroine cu super-puteri. Sunt femei reale, în carne și oase. Au și ele indispoziții, zile proaste, slăbiciuni, bășici în tălpi sau dureri de cap. Sunt femei care, după ce-și învelesc copiii adormiți, seara merg într-un pat gol unde poate că plâng pe întuneric, pe o pernă prea aspră pentru a le mângâia obrazul. Nevoia umană de căldură, dorul unei calde complicități în doi, al unei îmbrățisări la începutul zilei și al unui sărut la sfârșitul ei, acestea toate nu sunt doar apanajul celor mulți și fericiți într-un cuplu stabil. Atunci e, cred, momentul de maximă vulnerabilitate al unei femei singure; în momentul în care nu e prin preajmă niciun copil de îngrijit, mobilier de asamblat, mașină de reparat sau telefon urgent de dat. Acolo, în întunericul camerei unei femei singure se petrec, cred, cele mai profunde și mai neștiute tristeți.
Femeile singure din viața mea nu sunt nici mimoze pudibonde și hipersensibile, nici personaje din filmele americane care se luptă cu viața la cote maxime, în fiecare zi: ar fi obositor și inutil. Sunt doar femei și atât, indiferent dacă și-au schimbat vreodată sau nu numele de familie sau dacă au simțit măcar impulsul să o facă. Femei, cu tristețile lor, cu bucuriile lor, cu excese și limitări, cu extravaganțe și platitudini.
Însă cele mai singure femei din viața mea nu sunt acestea. Dincolo de toată tristețea care ar putea exista într-un dormitor gol, cele mai singure femei pe care le-am cunoscut în viața mea sunt cele care, într-o viață trăită spate-n spate cu el, acoperiți de aceeași plapumă, n-au perceput, sau n-au avut voința să recunoască contratimpul tangoului absurd pe care-l mimează. 


Articol apărut pe desprecopii.com 

luni, 5 februarie 2018

Urme

Ține oare de vârstă, de experiență sau de pură ramolire ca toate întrebările alea grele, ”de viață”, pe care la douăzeci de ani le alungai cu un gest disprețuitor și voit-superior al mâinii să revină acum într-o nouă și îmbunătățită versiune, învăluite în haine noi și să-ți servească pe tapet, obligându-te să le faci față, toate îndoielile, fricile, angoasele și complexele...

Una dintre aceste întrebări, despre care simțeam, la douăzeci de ani, că știu totul și încet, încet am aflat că nu știu aproape nimic, este legată de ce e important. Știți voi. ”Esența vieții”, sensul  rătăcirilor, al zbaterilor, al eforturilor zilnice. Motivele pentru care continuăm să ne dăm jos din pat dimineața, să facem gesturi repetitive aducătoare de rutină și de o oarecare siguranță înscrisă pe lunarul fluturaș de salariu, să facem punți înspre cei de lângă noi. Sau ziduri, după caz. După ce, pe rând, răspunsul era în mare parte legat de mereu-schimbătorul și volatilul concept al fericirii (”Sunt fericită că fac ce-mi place”. ”Ce fericire că-mi pot cumpăra cartea/blenderul de fructe/vacanța în Grecia”. ”Te iubesc. Sunt fericită”) am ajuns să-mi răspund, acum, diferit.

Urme. Așa îmi răspund acum la întrebările astea grele, atunci când mai am dispoziția să mi le pun.  Viața așa-cum-o-știm, sau viața mea, hai să nu fiu arogantă, este despre a produce și a primi urme. 
Și dacă vorbeam despre întrebări grele, o altă întrebare, legată de frici (”De ce ți-e frică?”) a primit, la rândul ei, răspunsuri într-un registru extrem de variat, începând cu ”să iau mai puțin de nota zece la examen” și continuând cu alea mai grave, cum ar fi ”cutremure”, ”singurătate”, ”să-i pierd pe cei dragi”, ”moarte”, ”gândaci”. Serios. Între timp, am învățat că singurătatea poate fi o formă de binecuvântare, că pe cei dragi îi poți pierde doar dacă îți pierzi memoria și că moartea e așa... un fel de naștere, și ea. Despre gândaci, da, treabă serioasă, nu vorbesc despre asta. Însă în această etapă a mea de viață, de experiență, cred că una dintre principalele mele frici, în afară de gândaci și de cutremure, este aceea de a nu lăsa urme. Și de a fi, la un moment dat, incapabilă să le primesc.
Cel mai mare eșec, cea mai irosită trecere și cel mai trist fapt de viață mi se pare alunecarea, glisarea într-o cochilie impermeabilă prin viață fără a scrijeli în niciun fel semnificativ cortexul celorlalți melci care alunecă cuminți fiecare pe culoarul său. De asta mi-e frică cel mai tare. De culoare determinate corect și neintersectate niciodată.

Sensul vieții, pentru mine, acum, este urma lăsată în structura cea mai intimă a celorlalți. Urma care   rămâne peste ani, când amnezia nu iartă pe nimeni, când nu vom mai ști deloc să răspundem la întrebarea ”cine ești”, dar putem să decodăm răspunsul prin urmele lăsate în inimi, în minți, în destine...

Aș vrea să știu că n-am alunecat prea cuminte pe culoarul meu, atentă să nu depășesc cumva conturul, să nu-mi șifonez rochia și să nu-mi deranjez părul proaspăt coafat. Aș vrea să știu că am zgândărit, că am provocat, că am distras și atras, că am scos, măcar puțin, oameni din zona lor de confort, că am tras un pic de ei, că ne-am intersectat puțin culoarele. Că am lăsat urme.

Mi-ar plăcea să știu că, poate, cineva se gîndește la mine când ascultă Queen.

Și când bea cafea cu scorțișoară dimineața și un pahar cu vin roșu seara.

Sau când vizitează un oraș drag mie. ”Uite, aici ii plăcea ei”…

Când face ordine în sertarul cu amintiri și vede cărți poștale din secolul trecut. Am scris,în viața mea, sute de scrisori. În fiecare e o bucățică din mine. La fel cum am și eu, la rândul meu, sertare pline cu bucăți de oameni de pe alte planete.

Când trebuie să folosească corect concordanța timpurilor. ”Cum zicea Dana că se face? Ahaaa...”
Când cineva are o criză de râs din aceea gravă de tot. Incontrolabilă, în mijlocul unei ore de curs. 
Sau accese de tristețe inexplicabilă. ”Da, știa să fie tristă fără motiv”.

La rândul meu... mai presus decât orice posibilă definiție a mea (și a sensului vieții mele, ce pompos sună asta), mai presus de toate acestea, sunt suma tuturor urmelor care mi-au fost făcute. În minte, în suflet, pe corp. Sunt harta acestor urme.

Port în mine urmele tuturor experiențelor mele. Și, deși niciuna nu mă definește în mod esențial - geografia poate fi o materie destul de complexă - toate aceste dâre de viață prin care am trecut, care m-au răsfățat, m-au mângâiat sau au tăiat țesuturi vitale fără anestezie - toate acestea sunt eu.

Am tatuate pe suflet urmele calde ale atingerilor care vindecă, ale mâinilor care șterg lacrimi și mângâie vise.

Și ridurile nopților nedormite, din cele mai diverse motive, nopți umplute cu suplimente de cofeină. 
Am urme de ruj pe piele, urme de femme fatale îmbrăcată în rochie de satin galben luată cu împrumut sau de dantelă neagră care-mi expune o falie de corp încă neatins de alte urme mai adânci.

Și urmele, recente sau cicatrizate, expuse exhibiționist și obraznic pe coapsa dreaptă sau ascunse decent sub decolteu , ale celor care m-au iubit. Și pe care i-am iubit, în schimb, lăsându-le câte o vânătaie pe gât sau pe suflet. Urme.

Și mai am urme din care, dacă presez, mai ies două-trei picături de lapte matern. Urme ca niște sâni care nu încetează niciodată să-și împlinească vocația.

Urme naive, de copii care învață să scrijelească, în formă de bastonașe și liniuțe, și de i am you are he is not.

Și urme în formă de romb din care mai curge, absurd, sau din inerție, sânge, venin, otravă, chestii din astea inutile. Urme care incă așteaptă condiții aseptice pentru coagulare.

Urme de itinerarii de călătorie în cele mai indepărtate locuri.

Contururi de cotoare de cărți.

Rețete de mâncare. Eclectism postmodern maxim.

Amprente digitale ale celor dragi, inconfundabile, fiecare cu locul său bine stabilit. Amprente pe obraji, pe frunte, pe degete, pe tâmple. Amprente pe tălpile picioarelor. Să am motive să șchiopătez.

Tatuaje care povestesc despre întâmplări scoase din logica firească a vieții, despre întâlniri magice, despre conversații intime și complicități nebănuite, despre coincidențe care nu sunt asta și evenimente despre care ar fi trebuit să se scrie romane. N-o va face nimeni, niciodată. Rămân urmele astea.

Nu sunt trecutul meu, nu sunt alegerile mele, nu sunt greșelile mele și nici deciziile mele. Nu sunt nimic din toate astea. Sunt, în schimb, toate aceste urme. Și da, cred că mai sunt și dorința ca, la rândul meu, să fiu o urmă. Nu neapărat pe suflet; mă mulțumesc cu locuri mai puțin romanțioase și mai ușor identificabile, cum ar fi un pliu de cot sau un rid format pe frunte când ridici sprâncenele a mirare.

Mi-e teamă, așadar, în ordine întâmplătoare: de gândaci, de cutremure și de oameni trecuți prin viață fără riduri. Toate echivalează în mintea mea cu un cataclism planetar. 


marți, 30 ianuarie 2018

Născută iarna

Iubesc iarna. Recunosc că, în mare parte, iubirea mea pentru iarnă are de-a face cu "les neiges d'antan", iluzorie fericire pamânteana din vremea copilăriei, asezonată cu alb interminabil, steluțe de gheață pe geam și maini magice care trag sania prin zăpada neîncepută.
Dincolo de aceste nostalgii villoniene, am avut mereu o relație specială cu acest anotimp, care mă completează, pe care îl simt cel mai apropiat de structura mea interioară și în care mă regăsesc pe mine insămi, in oglinda.
Prima zăpadă ma lasă, în fiecare an, mută de uimire. Și în era lui "deja-vu", când toate par comune deși sunt străine iar cotidianul monoton este ordinea de zi, primesc orice uimire in viața mea cu recunoștință și umilă admirație. Noiembrie târziu este anotimpul schimbării și anticiparea înghețului mult-așteptat. Iar primii fulgi mă găsesc mereu cu ochii în sus, tăcută și recunoscatoare pentru încă un anual miracol.
Iubesc gerul. Ador senzația vie de usturime a obrajilor și lăcrimare bruscă a ochilor, precum și sentimentul de ireal, de cufundare in Narnia, în hibernare, în purificare prin hipotermie. Iar scârțâitul pașilor mei pe zăpada inghețată este unul dintre cele mai pătrunzatoare sunete pe care le cunosc. La fel ca un ecou într-o prăpastie de gheață, de exemplu.
Zăpada întinsă peste străzile orașului îmi aduce aminte cum era la începutul lumii, neatins, curat, pur. Steril. Poate de aceea copiilor le place sa facă forme de îngeri. În compensație, sau din nostalgie. Nu cunosc metamorfoză mai miraculoasă decât cea a străzii înfundate pe care am crescut, acoperind peste noapte cu un alb greu desene cu cretă, noroaie și pete de benzină, pana la ștergerea diferenței dintre trotuar și carosabil, dar și dintre linii prea stridente și muchii prea ascutite. Zăpada este egalizatoare si implacabilă. Amortizează până și sunetele, imblânzindu-le, infășurându-le ca intr-un cocon ermetic și alb.
Iubesc nemișcarea pe care mi-o sugerează iarna, și iubesc și gradele minus care duc la încremenirea senzațiilor, a ideilor, a iubirilor in starea lor de sublima perfectiune. E iluzorie, desigur. Dar de povești avem nevoie toata viața.
Marea mea iubire din perioada albă este gheața. Pentru că e viața in forma ei primordială, dar conservată, spre deosebire de sora ei in stare lichida. Și deci, rezistă. Pentru că e nemiscată, încremenită și solidă; pentru că, dacă gerul o ajuta, poate face poduri intre cele doua țărmuri ale diferitelor lumi. Pentru ca nu inșeală, pentru că nu curge, pentru că iți oglindește sufletul, pentru ca iți înregistrează amprenta gândurilor. Iar cireașa de pe tort sunt țurțurii. Pentru ca sunt excrescențe ale gheții in cea mai desăvârșit de artistică definiție a ei. Pentru că par amenințători, dar nu cad niciodată, pentru ca sunt dovezi tangibile si ascuțit de reale ale gerului care te purifică și ale apei care refuză să mai curgă.
Și, pentru că ninge ca la sfârsitul lumii,  si mai ales pentru ca ma bântuie gânduri viscolite, m-am gândit sa-l recitesc - din nou - pe Robert Frost:
Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I’ve tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante ...