Poveste adevărată

A trecut o lună de când mimez normalitatea. Uneori îmi iese atât de bine încât mă surprinde şi pe mine. O lună în care mintea mea şi-a impus nişte limite stricte de gîndire, ca atunci când înveţi să mergi şi ţi-e teamă să ieşi din culoarele trasate de tine, ca să nu cazi. O lună în care mi-am surprins de multe ori mâna zburând, reflex, spre pântec, a protecţie. O lună în care am răspuns de "n" ori la întrebări infinit mai grele decât am întâlnit vreodată în 13 ani de învăţat copii, mai chinuitoare decît orice examen. "Unde e, mami?" "De ce?" Şi "Cum"?

Ceea ce voi scrie e parte din învăţarea unei lecţii. O lecţie pe care o ştiam în teorie, pe care am luat-o mereu ca pe un clişeu, ca pe un loc comun, şi am catalogat-o ca fiind- hm... "simplă" normalitate.

Părinţii mei au iubit mereu animalele. De când îmi aduc aminte, casa noastră a fost spital provizoriu pentru toate făpturile rănite şi găsite de copii. Inclusiv pentru cele mai puţin apreciate. Liliecii, spre exemplu.

Recent, în urmă cu vreo 10 zile, mama a văzut pe fereastră un pui de cioară care se plimba periculos în parcare, printre maşini. Căzuse cu siguranţă din nucul imens din apropiere. Şi l-a trimis pe tata să îl ia şi să îl pună undeva la adăpost, să nu-l lovească vreo maşină. Tata a coborât şi l-a luat în mână. Şi pe loc nucul cel mare s-a scuturat de ciori negre care, pur şi simplu, s-au năpustit asupra lui. Tata l-a lasat jos în iarba. A revenit pe urmă, încercând să pună puiul într-un copăcel, sau undeva mai ferit de ghearele vreunei pisici sau de colţii vreunui câine. Ciorile au atacat din nou. Picau razant în jurul lui, atingându-l cu aripile şi făcând un zgomot asurzitor. De data asta, l-au atacat aşa până a intrat în bloc. Mult timp după aceea, croncăneau cu disperare în jurul locului unde intrase tatăl meu, făcând cercuri largi deasupra.
La câteva ore după acest moment, tatăl meu a ieşit din bloc cu gândul să meargă la cumpărături. Ciorile l-au luat în primire de cum l-au zărit ieşind din bloc, cu o disperare si agresivitate de neimaginat - decât pentru un Hitchcock, probabil. Aplicau aceeaşi tactică de kamikaze, picând razant până în imediata lui apropiere, rupînd cu furie frunze şi crenguţe din copacii pe lângă care care trecea tata. Şi făcând acelaşi zgomot de coşmar. Aşa a mers tata la magazin, cu alaiul de ciori furioase deasupra lui, cu lumea mirată de scena asta tragi-comică, şi tot aşa s-a şi întors, cu ciorile după el, nescutindu-l nici o clipită de furia şi de plânsul lor negru.

A trecut mai mult de o săptămână de atunci. Şi tata încă nu poate să meargă nicăieri fără să fie acompaniat de alaiul funebru şi asurzitor. Îl iau în primire când iese din bloc, un vaiet vesteşte sosirea duşmanului, şi într-o clipită cerul se innegreşte de ţipete şi atacuri. Am văzut eu asta. Îl recunosc şi de la geam. Dacă deschide geamul dinspre nuc, efectul este acelaşi. Dacă altcineva e la fereastră, nu se întâmplă nimic.

Probabil că, în alte circumstanţe, aş fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea.
Acum, după o lună în care viaţa mea s-a măsurat în bătăi de inimi ce nu mai vor să bată, le simt, dureros şi solidar, ca şi pe mine.
Mame.

Uneori aş putea şi eu să rup toate frunzele din toţi copacii din lume.

Emptiness

Still.

Întrebare

"La bebeluş îi dă Doamne Doamne îngheţată? Că şi lui îi trebuie..."

Vid

Aş vrea să-ţi pot explica. În acelaşi timp, ştiu că niciodată nu aş putea face asta, într-un fel care să conteze, care să facă o diferenţă. Şi atunci tac. Vid. Vid. Vid. Vid. Aş putea umple sute de pagini virtuale doar cu cuvântul ăsta. Pentru că am rămas fără toate cuvintele din lume în afara lui. Aş alege plânsul ăla care eliberează, aş alege să sparg tot ce se poate sparge în lumea asta, dacă aş avea această alegere, dar nu sunt atât de norocoasă, aş alege drogul de orice fel, dar ştiu că uitarea dată de el este o iluzie. Nu pot merge înapoi: dar nu pot merge nici înainte. Sunt blocată. În vid.

Dedicaţia asta nu e pentru tine. Ascult-o de trei ori.