Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 4

Preambul: D: este un mâncău şi un pofticios. Mai puţin câteva zile pe la începutul diversificării, până s-a dumirit dumnealui la ce e bună gura şi câte chestii înteresante poate băga în dînsa, D. mănâncă tot ce prinde. De la carton în sus orice, vorba lui taică-su, şi oricând. Asta spre deliciul străbunicii în special, care are şi ea, în sfârşit un copil de care să fie mulţumită dpdv al mâncatului. Ceea ce, credeţi-mă pe cuvânt, nu e lucru uşor.

Context: Am început noi aşa, lejer, de vreo câteva seri, educaţia religioasă a puiului. Îl încântă în mod deosebit "Îngerelul" pe care i-l spune mama la ureche în aşteptarea laptelui de seară. Contribuţia lui se rezumă deocamdată la completarea frazei "Eu sunt mic, tu fă-mă" cu "Maaaneee, maaaaaneee", dar suntem cu siguranţă pe drumul cel bun.
Aseară a venit momentul diversificării şi din acest punct de vedere şi am trecut la artileria grea. "Tatăl nostru". În timp ce spun rugăciunea, el se uită fix în ochii mei cu o smerenie care îmi aminteşte, în acelaşi timp - scuzaţi alăturarea - de un îngeraş nevinovat şi de ochii motanului încălţat din Shreck. Pioşenia a durat până am ajuns la fraza cu "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"... Cum aude tâlharul de papa, uită de cele sfinte şi îşi afişeză pe făţucă un zîmbet radios dintr-un colţ într-altul: "Dddaaaaaaa"... Aşa mai vii de-acasă, nu? Era de acord, vezi Doamne, cu faza cu pâinea, că celelalte nu-i spuneau mare lucru.

Deznodământ: Se amână educaţia religioasă pentru o dată ulterioară, când se opreşte mama din râs şi la D. încetează să-i stea gândul numai la foale.

From me to you

Nu ştiu de ce, acum, îmi lipsesc cuvintele. Cam asta aş vrea să-ţi spun, în esenţă, against all daily evidence, against all trivial incongruences, against all odds, perhaps:

Looks like we made it
Look how far we've come my baby
We mighta took the long way
We knew we'd get there someday

They said, "I bet they'll never make it"
But just look at us holding on
We're still together still going strong

You're still the one I run to
The one that I belong to
You're the one I want for life
You're still the one that I love
The only one I dream of
You're still the one I kiss good night

Ain't nothin' better
We beat the odds together
I'm glad we didn't listen
Look at what we would be missin'


I'm so glad we made it
Look how far we've come my baby

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 3

Am început programul de culturalizare. Şi pentru că alternativa era "O scrisoare pierdută", ceea ce îmi părea oarecum exagerat, am mers şi noi pentru prima oară la teatrul de păpuşi. "Cei trei purceluşi".

Toate bune şi frumoase. Cel mai mult i-a plăcut lui D. să alerge prin sală înaintea spectacolului, nu de alta, dar era plină sala de titiţe şi nu putea pierde o asemenea ocazie. Taică-so ocupă trei locuri în primul rând, să fie clar... După o jumătate de oră de aşteptare începe în sfârşit spectacolul. Cel puţin... cred ca atunci a început. Gongul. "Biii-baaaam..." Se stinge lumina. Hopa! Se îngroaşă gluma. Heeei! Aprindeţi luminile! nu se văd titiţele! Apare pe scenă LUPUL. În-gro-zi-tor!!! Ce mi-aţi făcuuuut.... unde m-aţi adus..... Adevărul e că lupul e urât ca.. un lup, are un ochi acoperit cu un plasture ca un pirat şi mai şi VORBEŞTE!!! Gros!

Boticul se formează ameninţător, buza de jos tremură tot mai tare şiiii... Uuuueeeeee...... Ueeeeeee..... Răcnetele lui D. acoperă răguşeala lupului, probabil nedumerit şi el de o aşa concurenţă din public. Tata scoate micul urlător în foaier, unde suspină de-ţi rupe inima şi strigă deznădăjduit: "Mămucăăăă.... mămucăăăă". Cred ca a încurcat un pic poveştile... asta era în "Capra cu trei iezi".
Vine mămuca încărcată cu toate hainele rămase în sală, mai facem o tentativă eşuată să vedem măcar o codiţă de purceluş şi ieşim, urmăriţi de ochii plini de compasiune ai plasatoarei. Spectacolul a durat fix două minute. Gata. Cortina cade şi ea, cu milă.

The mirror has two faces

Postarea asta are un dublu rol. Pe de o parte, ar fi frumos ca peste o vreme să pot să am o dovadă a transformărilor aduse de D. în totalitatea lor. Pentru că ştiu, din experienţa zilnică, ce uşor estompează timpul unele lucruri. Pe de altă parte, e şi o chestiune de oarecare responsabilitate să încerc să redau si părţile grele, părţile care nu se regăsesc in revista "Mami", şi care în general nu li se spun - sau nu sunt conştientizate pe deplin, în adevărata lor greutate - viitorilor părinţi. Deci o sa-mi iau jos ochelarii roz, oarecum pasibili de a provoca greaţă de atâta dulcegării, şi o să scriu şi ceea ce, la fel ca şi toate celelalte lucruri despre D, nu trebuie să le uit. Chiar şi numai pentru a râde de ele mai târziu...

1. Nu voi uita niciodată, contrar folclorului din acest domeniu, naşterea lui D. Dar am zis că nu voi scrie niciodată aici despre asta.

2. Încă nu am uitat - deşi probabil că o voi face - prima noapte acasă cu el, când stăteam în fund pe covor plângând de-mi săreau capacele, cu pompa de muls într-o mână şi cu biberonul în alta.

3. La fel de bine îmi amintesc de indescriptibila oboseală – şi zic oboseală pentru că nu cunosc un cuvânt adecvat – din primele luni, când somnul dulce, de o noapte întreagă, mi se părea cel mai mare lux din lume. Senzaţia extrem de puternică era că niciodată, dar NICIODATĂ nu mă voi mai simţi odihnită. Cel puţin, nu în următorii 18 ani.

4. Poate că ar fi trebuit să fie pe locul întâi, odată cu naşterea… pentru că există o legătură… nu o să uit sentimentul groaznic că nu am nici un sentiment, în nici un caz iubire, încercările de a simţi ce se spune prin cărţi şi ruşinosul rezultat de a nu simţi decât, în cel mai bun caz, responsabilitate.

5. Nu voi uita niciodată –nici nu s-ar putea, de altfel - consecinţele fizice de genul hemoroizi, dureri de spate paralizante care iată, după doi ani, sunt încă prezente, multe kilograme adunate peste cele deja existente şi taaaare greu de dat jos.

6. Serile – foarte multe la număr – când încă aveam pretenţia să îl creştem “ca la carte”, iar cartea zicea că bebeluşul trebuie să doarmă în pătuţul lui… Şi consecinţa: noi doi inghesuiţi în bucătărie sau pe hol, pe întuneric, D. urlând în pătuţul lui din cameră, eu făcând zeci de drumuri la el şi înapoi, muţeşte, să-i dau suzeta pe care şi-o scăpase.

7. Serile când practica de mai sus nu dădea rezultate în ciuda perseverenţei noastre, şi atunci îl luam într-o pătură, ne urcam toţi trei în maşină şi făceam turul cartierului cu ocolire pe centură, pentru că se pare că huruitul motorului îl adormea.

8. Momentele când, în aceeaşi idee a adormitului, cântam până la epuizare toate melodiile care-mi treceau prin cap, cu versuri improvizate pentru a comunica în acelaşi timp cu T, ceva de genul:
“Trăia odată-ntr-o pădure
Acoperă-l pe picioare
Trăiau săraci ca vai de lume
Uită-te daca nu a adormit”…

9. Ziua groaznică, poate cea mai grea, cu siguranţă cea mai înfricoşătoare când a fost operat D, când am avut revelaţia aproape mistică a păcatelor care se întorc împotriva copiilor, când m-am rugat – ca orice părinte cred – să fiu eu cea pedepsită, dacă de pedeapsă era vorba în tot ce se întâmplase.

10. Dimineţile multe la număr când, după ce lucrasem până spre ziuă, trebuia la ora 7 să fiu funcţională. Veselă, odihnită. Gata de joacă.

11. Momentul – hazliu acum – când l-am luat în braţe pe D. după ce îşi băuse lăpticul şi l-am făcut “avionul”, iar el a găsit de cuviinţă să vomite în gura mea larg deschisă…

12. Serile extreme de recente – aşa că scuze pentru patos – când nu adoarme indiferent de ce vrăji pun la cale, cînd îl cert şi el râde cu neruşinare, când mă loveşte “na-na” pentru te miri ce-o fi în mintea lui, când îmi face literalmente cratere pe faţă datorită obiceiului de a mă ciupi de obraz cu zecile de minute înainte de a adormi.

13. Promisiunea – sau ameninţarea – reciprocă de a nu mai avea niciodată, niciodată un alt copil, pentru că “nu mai pot”, “simt că înnebunesc”, “acum nu-mi zi nimic”, “mai vorbim mâine despre asta, dar mai spre seară…”

14. Sentimentul, uneori, de imbecilitate socială, de incapacitate de a scoate altceva pe gură în afară de “cucuriguuu” şi “ham ham”.

Lista rămâne, cu siguranţă, deschisă, dar acum se trezeşte D, here we go agaaaain…

Ce vrăji a mai făcut feciorul meu - 2

Dimineaţa este, de regulă, momentul de hârjoneală prin pat. Atunci îl întreb mereu: "Ai dormit bine?" ca să primesc invariabilul răspuns şoptit la ureche "Daaa". Atunci face D. cam ce vreau eu să facă, îşi spune numele recitat, alintat: "Daaadoş... bolontan.... iuşi", atunci face ca monkey, ca trenul, ca ce vreau eu. Şi tot atunci se cocoaţă pe mine si mă escaladează de multe ori, şi se prăpădeşte de râs cand mama îi "papă mânuţele... şi gâtul... şi urechiuşele".

Într-una din aceste dimineţi paşnice, a descoperit... "bulicul" mamei, i-a dat pupici băloşi şi.... se extaziază în faţa noii descoperiri: "Buuultaaaa"...

"Da, mami, burta", încep eu o discuţie care oricum nu prevedea nimic încurajator. "Cum e burta lui mami?" "Maaneeee"... şi îşi acompaniază vorba cu gestul aferent extrem de expresiv, mânuţele lui arătând, într-un cerc lăbărţat, cât de mare e burta lui mami...

...A doua zi mi-am făcut abonament la sala de sport.