Dincolo de aceste nostalgii villoniene, am avut mereu o relație specială cu acest anotimp, care mă completează, pe care îl simt cel mai apropiat de structura mea interioară și în care mă regăsesc pe mine insămi, in oglinda.
Prima zăpadă ma lasă, în fiecare an, mută de uimire. Și în era lui "deja-vu", când toate par comune deși sunt străine iar cotidianul monoton este ordinea de zi, primesc orice uimire in viața mea cu recunoștință și umilă admirație. Noiembrie târziu este anotimpul schimbării și anticiparea înghețului mult-așteptat. Iar primii fulgi mă găsesc mereu cu ochii în sus, tăcută și recunoscatoare pentru încă un anual miracol.
Iubesc gerul. Ador senzația vie de usturime a obrajilor și lăcrimare bruscă a ochilor, precum și sentimentul de ireal, de cufundare in Narnia, în hibernare, în purificare prin hipotermie. Iar scârțâitul pașilor mei pe zăpada inghețată este unul dintre cele mai pătrunzatoare sunete pe care le cunosc. La fel ca un ecou într-o prăpastie de gheață, de exemplu.
Zăpada întinsă peste străzile orașului îmi aduce aminte cum era la începutul lumii, neatins, curat, pur. Steril. Poate de aceea copiilor le place sa facă forme de îngeri. În compensație, sau din nostalgie. Nu cunosc metamorfoză mai miraculoasă decât cea a străzii înfundate pe care am crescut, acoperind peste noapte cu un alb greu desene cu cretă, noroaie și pete de benzină, pana la ștergerea diferenței dintre trotuar și carosabil, dar și dintre linii prea stridente și muchii prea ascutite. Zăpada este egalizatoare si implacabilă. Amortizează până și sunetele, imblânzindu-le, infășurându-le ca intr-un cocon ermetic și alb.
Iubesc nemișcarea pe care mi-o sugerează iarna, și iubesc și gradele minus care duc la încremenirea senzațiilor, a ideilor, a iubirilor in starea lor de sublima perfectiune. E iluzorie, desigur. Dar de povești avem nevoie toata viața.
Marea mea iubire din perioada albă este gheața. Pentru că e viața in forma ei primordială, dar conservată, spre deosebire de sora ei in stare lichida. Și deci, rezistă. Pentru că e nemiscată, încremenită și solidă; pentru că, dacă gerul o ajuta, poate face poduri intre cele doua țărmuri ale diferitelor lumi. Pentru ca nu inșeală, pentru că nu curge, pentru că iți oglindește sufletul, pentru ca iți înregistrează amprenta gândurilor. Iar cireașa de pe tort sunt țurțurii. Pentru ca sunt excrescențe ale gheții in cea mai desăvârșit de artistică definiție a ei. Pentru că par amenințători, dar nu cad niciodată, pentru ca sunt dovezi tangibile si ascuțit de reale ale gerului care te purifică și ale apei care refuză să mai curgă.
Și, pentru că ninge ca la sfârsitul lumii, si mai ales pentru ca ma bântuie gânduri viscolite, m-am gândit sa-l recitesc - din nou - pe Robert Frost:
Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I’ve tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.
