miercuri, 12 iulie 2017

Cluj

Despre Clujul meu pot vorbi doar în șoaptă, și cu greutate, de preferință după un pahar de vin roșu. Așa cum ți-e greu să vorbești despre lucrurile esențiale care te definesc, care spun despre structura ta internă, care și-au amestecat locurile, străduțele, oamenii și stările cu ADN-ul tău și sunt acum parte din tine. Oriunde merg, duc în mine o bucată de Cluj. Și, desigur, alte bucăți de viață, și alți oameni, și alte amintiri, și alte madlene.

Dar astăzi și în perioada asta madlena mea e Clujul. Clujul în care m-am pierdut pe străzi din cartiere îndepărtate, unde am trăit în patru ani cât pentru o viață întreagă, pe care l-am urât uneori, atunci când mai copilăream încă, așa ca pe un amant pe care îl respingi doar la ideea împăcării din seara care va urma. Clujul care mi-a devenit casă mai mult decât orice loc din lumea asta, Clujul care s-a lipit de mine ca o piele. Clujul în care am crescut, dar am și învățat să rămân adolescentă pentru toată viața. Clujul în care m-am îndrăgostit definitiv, sau doar pentru o vreme. În care am iubit, am fost iubită, am trădat și am fost, la rândul meu, trădată. Clujul care respira în ritm cu mine a tinerețe.  A fericire. A viață.

Știi, când îți vorbesc de Cluj, am reflexul de a-ți spune, anacronic și sentimental, que je vous parle d’un temps que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaître, cu lirismul și boemia lui Aznavour curgând în surdină din boxele hi-fi ale mașinii care rulează în sus, pe Feleac, și în același timp, înapoi, pe rewind, cu viteza a cincea, până la vremurile când viața era frumoasă și sensibilă ca un puf de păpădie gata să se risipească.

Clujul în întregimea sa mă primește mereu acasă ca pe o perpetuă fiică risipitoare cocoțată în vârful Feleacului. Și de ani de zile, înainte de a coborî marele hău ce duce-n neverlandul studenției mele, mă opresc doar o secundă, de fiecare dată, îmi deschid brațele larg ca o variantă mult prea pământeană și păcătoasă a Isusului din Rio, sau din alte orașe ale imaginației, de la ultimele clădiri ale Mărăștiului până hăt, departe, dincolo de Mănăștur, către Florești, și plonjez în gol, mă arunc pe Calea Turzii și-mi țin respirația o secundă la fiecare curbă a unui rollercoster amețitor ce mă oprește, incredulă și buimacă, în fața Operei.

Clujul meu e Filologia de pe Horea ca un ciudat și misterios conac Manderley, cu copacii săi seculari, cu grădinile sale umbroase și neumblate, cu cotloanele sale ascunse, cu bibliotecile cu miros de vechi și de povești, cu băncile măzgălite în diferite și ciudate limbi.

E Cetățuia pe care am urcat de atâtea ori, la orice oră din zi, la răsăritul soarelui și mult după miezul nopții. E liniștea de sus, e căldura diferitelor mâini care mă cuprind, e geografia atât de familiară în care îmi identific căminul dintr-o aruncare de ochi, și facultatea, și teatrul, și parcul mare, și observatorul, și intersecțiile unde am ezitat vreodată, și luminile de la Matei Corvin, și pe mine mă identific întreagă, și ascult jurăminte, și fac promisiuni pe care doar la douăzeci de ani le poți faci. Și le încalc apoi, pe toate.

E Hașdeul, poate e în primul rând Hașdeul, cu căminele sale ascunse printre copaci, cu veverițele pe care le văd dimineața de la geamul meu, cu forfota de tinerețe, cu întâlniri din întâmplare sau atent planificate, cu chefuri spontane, cu un mini-woodstock improvizat în camera de cămin, cu viața sa de univers închis, suficient sieși și un puls sincronizat la secundă cu cel al locuitorilor săi.

E examenul acela halucinant de greu, în cele mai ciudate limbi ale pământului, pentru care înveți în nopțile grele de vară, încărcate de o senzualitate cu miros de tei, sunt cuvintele care încep să-și piardă sensul pentru a se așterne dimineața, cuminte, pe hârtie.

E partida de whist care s-a terminat dimineața la 6, e uimirea privirii la ceas, e graba înspre facultate cu părul încă îmbâcsit de fum de țigară și cu picioarele tremurând de nesomn, e fâlfâitul din stomac – de provocare, nu de teamă  (sau poate pentru că n-ai mai apucat să-ți cumperi eternul corn de-un leu), e examenul la care iei zece fără să fi citit romanul.

E întâlnirea din spatele lui Matei Corvin, tu cu ochii încă umflați de prea multă tinerețe, el incredul, e acea întâlnire pentru care s-a inventat realismul magic și pentru care s-au rescris regulile coincidențelor. E toată fericirea aceea ireală de o zi, o zi cât o viață. Nici n-aș fi putut duce mai mult.
Clujul e poezie, poezie de diverse facturi și cu autori mai mult sau mai puțin consacrați. Plutește în aer, la nivelul genunchilor în zona centrală pentru a se ridica până spre inimă și creier odată ce urci pe lângă BCU, pe Babeș. E Nichita, în felicitări trimise spre nicăieri. E Zamolxe, al lui Lucian Blaga, lipit pe o foaie A4 lângă patul meu din Hașdeu. E artistul boem și necunoscut care a umplut pereții camerei mele cu profiluri de îndrăgostiți și versuri albe de filolog în formare. ”Tu ce mai faci, iubite?” e tot ce-mi aduc aminte. E barul acela sordid de atunci, din zona muzeului, unde regula casei spunea că trebuie să scrijelești o poveste, o poezie, o fărâmă de viață pe mesele din lemn care sunt acum depozitarele istoriei unor generații.

Sunt castanii din Parcul Mare și fiorul de nestăpânit pe care și-l dau fructele coapte care-ți cad implacabil pe umeri și pe suflet.

Sunt leagănele de lângă stadion, de mult dispărute, care au văzut mulți nebuni înălțându-se spre stele noaptea târziu. Pretexte. Oricum aveam cu toții stelele-n ochi.

E strada Piezisă, draga mea stradă Piezișă, ca o miraculoasă stradă 34 hollywoodiană transbordată din imaginar în concretul cel mai palpabil. Și nu mai pot spune altceva despre ea. Ça ne veut plus rien dire de tout.

E metamorfoza uimitoare pe care mi-o produc străduțele înguste din centru, alea pe care mai găsești încă firme antediluviene pe care scrie, de exemplu, ”ceaprăzărie” și te întrebi oare ce-o fi aia. Și cofetăria Carpați cu o savarină pe care, de asemenea, n-am mâncat-o. Dar care mi-a văzut deseori, mult prea deseori blugii și mărgelele hippie (erau la modă, înțelegi) precum și cursurile de literatură franceză veche așezate cuminți lângă o cafea aromată.

Sunt merele înfipte-n lumânări și minciunile în care te prefaci convenabil că crezi. ”Te iubesc”. ”Și eu”. Sunt plimbările de mână, sunt săruturile din Chios, din cofetăria Mozart, din gara și de la Matei, filmele de cinemateca de la Casa studenților, sunt despărțirile care dor un pic, doar un pic, atât cât e permis la douăzeci de ani.

E banchetul acela la care nu am fost, e serenada mediciniștilor din Hașdeu la care AM FOST, e noapte aceea nebună și ireală în care două boxe scoase pe geam între două cămine erau suficiente să te facă fericit, nebun de fericire, dureros de fericit în anticiparea sfârșitului iminent de care nu vorbeam, nu pomeneam, să nu-l provocăm, să nu vină mai repede, să ne uite în starea aia de grație, starea aia de student, de viu... E răsăritul soarelui care ne-a prins încă acolo, zâmbind și dansând, îți amintești, F? Deși probabil că în sufletul meu îmi luam așa adio, așa cum știam să o fac. E drumul înapoi spre căminul șase, prin rouă, prin ceața care ne cuprindea gleznele (sau era nostalgia?) în surdina muzicii care se auzea încă de acolo, de jos. E melodia aceea, n-am s-o uit niciodată: C’est la vie, Emerson, Lake & Palmer. Privitul în ochi, adânc. Lacrimile. (nu știu dacă le-am arătat atunci). Și tăcerea complicității, reacția instinctivă, fără un cuvânt, de a ne întoarce în fugă înapoi, prin iarba udă, cu sufletele tremurânde (l-am ținut atunci în palme o clipă) până la căminele alea scorojite unde se adunaseră deja femeile de serviciu să măture, am năvălit acolo cu disperare, cred. Era adio. A fost adio. Acela a fost banchetul meu.

Cam atât... ce-ar mai fi de spus, când toate poveștile Clujului au fost spuse, când toate iubirile trăite, când nu mai ai restanțe și nici în reexaminări nu te mai poți prezenta, deși ar fi poate una dintre cele mai intime dorințe ale tale?

Aveam o listă demult, în altă lume, a lucrurilor pe care ”să le fac în viața asta”. Copilării. Tinereți. Unele le-am făcut între timp, altele mi le-am scos din minte. Printre ele, îmi amintesc că, probabil după vreun examen greu sau cine mai știe ce dificultăți, am scris că, o dată în viața asta, voi arunca o piatră și voi sparge un geam de la facultate. De la Manderley. Ceea ce nu mi-am imaginat atunci era că Manderley-ul, și Piezișa, și camera 56, și iubirile, și castanele, și Cetățuile, și tot orașul ăsta care mai trăiește în mintea mea la fel ca în trecut, urma să-mi spargă el sufletul când l-am părăsit, așa cum ai părăsi un amant. Și că va trebui să revin aici mereu ca să-l pun la loc.







Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante ...