Despre vârtejuri și alți demoni

Dacă vreodată, din întâmplare sau din sfidarea limitelor, în pofida oricăror posibile temeri, te regăsești în mijlocul unui vârtej pe mare, știi care e șansa ta la viață? Știi cum poți să revii? Să nu mori, să nu te sufoci?

Nu te lupta, spuneau el și ea în cuvinte diferite, dar cu aceleași înțelesuri. Lasă-te. Închide ochii și nu opune rezistență: nu ai șanse de izbândă și niciun posibil folos. Lasă-te luată de curenți, rostogolită până la amorțire, simte-te lovită de stânci, dusă înspre mal a amăgire și retrasă cinic înapoi, trântită cu tâmpla dreaptă de fundul pietros. Ia o gură zdravănă de nisip aspru, simte-l cum îți inundă abraziv căile respiratorii și-ți zgârie sărat cerul gurii.

Se va sfârși. Pentru că asta e binecuvântarea – și uneori, drama – pe care orice fapt de viață o presupune: se termină. Iar finalul te va regăsi odată, la un apus de soare, făcând pluta lin pe valurile acum liniștite. Iar inacțiunea nu e renunțare, nu e eșec, nu e resemnare, nu e nimic din toate astea. E înțelepciune.

Vârtejul pe mare și senzația de sufocare erau coșmarul meu nocturn predilect, inexplicabil în comparație cu iubirea mea conștientă pentru scufundare și albastru. Premoniție? Hm. Nu cred în premoniții. Poate doar o coincidență, deși nici în coincidențe nu mai cred demult. Ce m-a învățat vârtejul, în afară de această lecție, cea mai grea, a nimicului, a așteptării?

Că valurile, împreună cu frații lor mai mari, vârtejurile, sunt un fenomen natural, iar o mare fără valuri e stearpă și inutilă, oricât ar putea ea părea de comodă. Că înțepenirea anesteziază, că e morfină ce-ți curge prin vene, că oricât ai dori să avansezi, vei rămâne înțepenită într-o nemișcare care omoară. Că da, nu riști niciodată să-ți uzi părul când tangajul este inexistent; însă amorțirea îți va adormi reflexele și riști să naufragiezi. Că valurile, furtunile și mareele te țin vie, te țin alertă, iar apa aceea care-ți udă ocazional părul îți ține, în același timp, spiritul viu.

Că lovirea cu capul de fund e obligatorie pentru orice ridicare autentică. Pentru că doar așa poți sonda nu adâncimea mării (ca să renunț totuși la metafore) ci pe aceea a propriilor limite, a propriei tale ființe, a hăului dinăuntrul tău. Tu știi ce porți în tine? Cum ai putea ști, dacă nu te-ai testat vreodată? Lecția aceasta nu e deloc teoretică, este practică pură, o practică dureros de introspectivă, crud de personală. Așa cum sunt, de altfel, toate lecțiile autentice.

Că liniștea de după furtună nu se compară cu nicio proverbială (și mincinoasă, dacă mă întrebi pe mine) liniște de dinaintea ei. Că experiența vârtejului care-ți inundă cu apă sărată arterele și, în final, întreaga ființă te lasă definitiv transfigurată, definitiv alta. O ”alta” pe care nu o bănuiai, ci poate o intuiai doar, uneori, în existența ta de până atunci; o ”alta” născută, sau doar redefinită din spuma apelor clocotind ca un modern și purificator potop.

Că experiența oricărui vârtej e o experiență absolut solitară. Că trebuie să-i faci față – sau să i te dai, mai degrabă – singur și dezgolit, mereu singur, așa cum sunt toate experiențele esențiale. Așa cum te naști singur, mori singur și-ți petreci tot intervalul dintre cele două încercând să-ți amăgești singurătatea cu surogate purtând diverse nume: iubiri mai mult sau mai puțin mimate, credințe mai mult sau mai puțin reale sau repetabilul film de duminică seara. Și așa cum te dezbraci rareori în viață, rămânând gol de imagini false, de duplicități, de măști.

...Și mai ales că, în pofida celor de mai sus, sau poate mai degrabă ca o subliniere a lor, treci prin vârtejuri și pe lângă demoni de tot felul nu doar pentru experiența ultimă a plutei pe spate în decorul seren al soarelui care apune. Nu. O faci și pentru că știi, sau doar intuiești inexplicabil că vei găsi lângă tine niște mâini care-ți vor șterge apa sărată de pe obraji și-ți vor scutura nisipul din păr.