Cutia cu gagavaiți

Am năpârlit de vechea blană și mi-a crescut puf nou pe pixeli. Și-un nume nou mi-a crescut, fără să-l caut prea mult.
Dacă nu știi ce sunt gagavaiții, trebuie să-ți spun o poveste veche de vreo douăzeci de ani, când o fetiță mică inventa cuvinte. Nu știu la ce se gândea ea când îi modela după bunul ei plac, îi mângâia înainte de somn, se juca cu ei de-a v-ați ascunselea sau îi certa când făceau boacăne. Nu știu ce formă luau în mintea ei - și forma putea fi oricare, de la cea a unei stele de mare până la cea a unei acadele pe băț sau a unui vălătuc de vată de zahăr.
Știu însă la ce mă gândeam eu când o vedeam pe ea înfiorându-se de emoția descoperirii gagavaiților de după dulap sau în întunericul de sub pat.
Gagavaiții sunt plăsmuirile pe care le-am cunoscut odată cu toții și pe care, cu vârsta, am ales să le ignorăm. Sunt prietenii imaginari cu care ne jucam într-o altă lume și pe care i-am omorât atunci când vârsta nu ne mai permitea să ne hrănim fanteziile. Sunt magia credințelor naive în, of Doamne, zâne și spiriduși. Sunt poveștile cu final vesel sau trist.
Sunt, în același timp, monștrii de sub pat, de sub casă și mai ales de sub cortex.  Sunt declarațiile spontane de dragoste, sunt primul sărut, sunt plimbări în ploi torențiale, sunt băi în mare noaptea. Și petrecerile surpriză, și îndrăgostirile la prima vedere, și licuricii, și prima zăpadă, și omul din Lună - tot gagavaiți sunt și ei.
Gagavaiții sunt, în aceeași măsură, scheletele pe care le ținem bine ascunse în dulapuri prăfuite și încuiate cu cheia. Sunt dinozaurii dispăruți din cauza cataclismului planetar de a fi crescut.
 Sunt cârligele căpitanului Hook, bântuite de orologii care ticăie. Sunt dramele de care nimeni dintre noi nu este scutit în continua creștere prin care trecem. Sunt spaimele noastre de toate felurile, de la gândacii de bucătărie până la cele mai adânci, cele-al-căror-nume-nu-va-fi-rostit.
Gagavaiții sunt spițele de la umbrela magică a lui Mary Poppins, indiferent dacă o deschidem pentru a zbura deasupra Aleii Cireșilor într-o zi de aprilie sau pentru a o răsuci masochist în răni deschise.
Gagavaiții sunt toate emoțiile noastre nespuse, adunate maniac în cutia formată din sinapsele creierului nostru. Emoții îngropate la infinit, neeliberate, necomunicate, negate din prea mult trac, prea multă prețiozitate și prea multe probleme nerezolvate la timp. Emoții care răzbat uneori, noaptea, în vis sau poate într-un coșmar, ca o nostalgie insuportabil de trăit pe viu, ca o durere ascuțită, ca o fulguire a unui univers pierdut. Și te trezești brusc și buimac, te așezi pe marginea patului așteptând ca toți gagavaiții să năvălească trop-trop năvalnic la loc în cutia peste care să pui grijuliu capacul. Pentru că altfel n-ai putea suporta. Pentru că altfel n-ai ști cum să le faci față.
Cea mai scurtă poveste din lume sună așa:
”Când se trezi, dinozaurul era încă acolo” (Augusto Monterrosso).
Dinozaurul este un gagavaiț. Și vreau să-l scot la lumină din fiecare cutie, din fiecare noapte, din fiecare coșmar și din fiecare vis frumos.