La bloc

Stau la bloc.

Fraza asta ar mi-ar putea fi scrisă în buletin, în loc de cod personal. Într-atât de mult mă identific cu ea, intr-atât de mult este parte din identitatea mea. S-a pliat, în ani indelungați de coabitare la comun, la un loc cu celelalte niveluri ale personalității mele, ca o piele de șarpe peste alte piei de șarpe de care nici o năpîrlire nu mai mai poate scuti.

Am stat la bloc toată viața mea. Toate evenimentele majore ale vieții mele de până acum s-au împlinit între pereți maro de blocuri comuniste sau neocomuniste. Sau în apropiată comuniune cu ei. El, Blocul – din moment ce e atât de important în viața mea, merită și el o amărâtă de majusculă – a devenit pentru mine un uter hidos și diform de prea multe nașteri care mă lasă să mă îndepărtez de el cam tot atît de mult pe cât m-ar lăsa un cordon ombilical. O ciudată combinație de ură și duioșie caracterizează lunga noastră simbioză, precum îmi imaginez că ar fi o relație bolnăvicioasă între un flăcău tomnatic și posesivii săi părinți, care i-ar da drumul, dar l-ar mai și ține un pic lângă ei, cam o viață, așa.

Blocul copilăriei mele era buricul pământului. Nimic nu exista în afară de el, ci doar alte Blocuri: ”Tu de la ce Bloc ești?” Ah, din alt univers. You freakin’ alien.

Al meu – într-un simț al posesiunii a cărei unică concesie era, uneori, al nostru, era, bineințeles, cel mai tare. În primul rând, avea 10 etaje, semn de bogăție. Motiv pentru care trepădușii care, săracii, nu-și permiteau decât unul cu 4, erau priviți cu un soi de compasiune îngăduitoare. În al doilea rând, era punctul terminus al unei străzi înfundate, care nu ducea nicăieri altundeva decât la El. La Bloc. Dincolo de el erau doi brazi imenși, două izvoare care erau, evident, ”ale noastre”, și între ele, o vale verde care a fost, pe rînd sau simultan, loc de făcut colibe din pături, grădină de cucuruz, parcele de ceapă cultivate de vecini, plajă, Neverland, pârtie de săniuș, tufe de liliac, loc de odihnă pentru boschetari. Acum e o biserica și loc de toaletaj canin. Cu toate eufemismele implicate. Blocul meu era un du-te – vino continuu. În special în vacanțe, își revărsa diminețile gloata de copii afară și-i aduna seara ca un aspirator de prin șanțuri, de pe bănci, din tufișuri, de la izvor. Aveam uneori senzația aproape fizică de bătaie de inimă a lui. O inimă cu multe atrii și cu multe ventricole, cu multe și neștiute ramificații și încrengături, cu mari și mici circulații în toate sensurile, pe verticală, pe acoperiș și razant în jos, în pivnița unde ne ascundeam la jocuri, pe întuneric. O inimă pompând oxigen – sau altceva, dar cu același gust. De crud.

Lângă zidurile lui cafenii m-am oprit de multe ori, copil fiind, lipită cu fața de peretele zgrunțuros ca să privesc în sus. Să văd înălțimea cea mare, să vad cât de sus poate urca lumea și să minunez. Și să ma sperii, nemărturisit, de senzația de prăbușire. Tot la poalele lui ne-am întins de sute de ori păturile, în campionate de teatru ”interblocale” (interplanetare, de fapt), cu public plătitor, concursuri interminabile de elastic sau eternele competiții la sol între Nadia și Ecaterina Szabo.

Nimic nu se întîmpla în afara blocului meu. Era un univers auto-suficient și întors înspre sine. Blocul meu era căsuța lui Dorothy, și cred că, printr-un impuls inconștient, primar, am căutat toată viața mai apoi sentimentul acela de naivă autosuficiență, de stare de cocon, de fetus.

Dar hey, we are not in Kansas anymore.

Nu pot să pun degetul pe momentul în care iubitul meu, Blocul, a început să mă trădeze. Dar cert este că, treptat, a început să crească pe dinăuntru monstruos, tot mai mare, să mă lovească dureros de pereții săi, să mă înăbușe și să mă strivească. Și mi-am dat seama atunci că devenise un uter prea mic pentru noul om care crescusem și ca da, veniseră durerile facerii.

Și ce să vezi. M-am născut într-un alt bloc.

Nu mai era maro, era galben-albastrui. L-am adorat la început, așa cum adori un animăluț drăguț micuț. Tare micuț. Doamne, ce micuț era. Dar era un animăluț primit în dar, și nu m-a mai interesat nici mărimea, nici pedigree-ul. Era un animăluț drăgălaș pe care-l alintam în doi. Și ne jucam de-a ferma împreună. Așa că l-am trădat pe fostul Bloc, cu nostalgiile lui desuete, și l-am îmbrățișat pe Actualul cu toate excentricitățile lui, ciudații lui (me included), viața lui.

I-am fost o amantă fidelă ani la rând. Până când, odată obișnuința instalată, tot ceea ce îmi plăcuse la început, acum mă enerva la culme. Lucrurile mici, pe care odată le adoram – cum ar fi, de exemplu, albastrul cu care-mi întâmpina orice sosire, ușile translucide pe care lipisem stelute fosforescente sau balconul în care adoram să-mi beau cafeaua – au ajuns să constituie motive de divorț. Geamul ușilor a fost spart de lucruri aruncate neglijent. Balconul e depozitar de surplusuri de toate felurile. Iar culoarea albastră îmi provoacă migrene în fiecare seară.

Am ajuns să simț enorm și să văd monstruos, vorba clasicilor. Simț până-n ultima celulă mirosurile de rântaș de pe scară, tocurile toc-toc-toc în fiecare dimineață în fața ușii, apa trasă metodic la 6.3o și trilurile cotidiene de taragot-acordeon sau whatever. Văd monstruos spațiul meu locuibil ca pe o cochilie de melc cu cotloane neîncăpătoare, aranjată ordonat pe un raft cu zeci de alte cochilii fără spațiu excedentar. Aerul vieții la comun, ăla pe care atâția ani l-am luat ca atare, ca pe o fatalitate și, de multe ori, ca pe o binecuvîntare, a devenit irespirabil. Acum, că s-au construit și doi coloși la douăzeci de metri de geamul meu.

Am depășit demult faza în care nu credeam că există oameni care NU locuiesc la bloc. Acum mă plimb de multe ori prin zonele care îmi sunt dragi doar ca să văd case și da, să-mi hrănesc neputința. Și, la fel ca alții înaintea mea, să mă întreb, Doamne, cît de bine trebuie să predau Type 3-conditional ca să pot să stau și eu într-o casă din acelea?

Recent, mi-a murit o plantă-simbol. O primisem cadou de casă nouă la mutarea în noul bloc și, deși niciunul dintre noi nu a spus ceva, am simțit amândoi că e gata.

Acum, tot ce îmi doresc e o plantă nouă.