Raiul din Valea Verde

Nu am locuit niciodata acolo. Şi totuşi, reprezintă un "acasă" mai cu sens decât orice alt loc de pe Pământ.
La Valea Verde lumina cade pieziş, brusc, pe iarbă, copaci şi pietre, printr-o gaură de cer cu legătură directă cu Raiul cel mare. Poate de asta iţi vine să taci acolo, ca într-un templu, cu pioşenie.
La Valea Verde se umblă pe cărări care încep şi se sfârşesc brusc, ca şi cum paşii celor care le străbat nu sunt de aici, ci coboară din nori şi urcă din nou acolo.
La Valea Verde e totul inundat de învălmăşeli ciudate de crengi contorsionate, de vegetaţie cu miros de ceva familiar, parcă de fîn proaspăt cosit, parcă de apă rece ca gheaţa, parcă de mijloc de vară.
La Valea Verde e un loc al instinctelor, un loc unde civilizaţie, progres, lucruri, toate se estompează într-o revenire la bază, la origini, la esenţial. Hăurile verzi, suişurile verticale, pădurile tăcute - liniile neşlefuite, muchiile dealurilor, căpiţele de fân, pietrele. Toate. Şi liniştea, mai ales liniştea.
La Valea Verde, trei puncte fixe trasează un triunghi ce cuprinde în el - şi în valea nemărginită pe care o încadrează - toată povestea lumii. Două case părăsite şi o biserică la mijloc. Aşa începe lumea. De aici s-a inspirat Dumnezeu.
Începând de astăzi, raiul din Valea Verde s-a îmbogăţit cu un înger. Singurul care, dincolo de copilărie, şi-a păstrat aripile neatinse, strînse pe spate, să nu ocupe loc, să nu deranjeze, în ceea ce orbii numeau o cocoaşă.
Şi tot începând de astazi, sufletul meu va schiopăta. Şi doar cei care mai văd încă îngeri vor înţelege.