Eu sunt Peter Pan

"Cine-i aici, mamă?"
"Titiţa".
"Ce face fetiţa?"
"Nani".
"Şi băieţii ce fac, iubitule?"
"Nani".
Şi pisica, şi căţelul?"
"Naaaani".
"Şi sus, pe fereastră, lângă Tinkerbell, cine e?"
"Dadu".

Pe pagina următoare, degeţelul nerăbdător trasează traiectoria copiilor zburători, prin văzduh, de-a lungul filei, până în Ţara de Nicăieri.
"Cine e băiatul, puiule?"
"Daaaadu!" şi ochişorii cu gene arcuite se ridică a mirare: "ce, n-ai înţeles de prima dată?"

Stupid, şi în straniu dezacord cu cea dintâi experienţă iniţiatică a băieţelului, mama îşi aminteşte de "stadiul oglinzii", teorie conform căreia momentul îm care copilul îşi recunoaşte propria reflexie în oglindă e un prim pas în maturizarea lui psihologică.

Faptul că băieţelul se recunoaşte în Peter Pan i se pare mult mai important. În fond, e mult mai uşor să-ţi recunoşti propriul chip în oglindă. Şi deodată mama priveşte cu infinit mai mult respect mogâldeaţa care explică, pe limba lui, lupta lui Dadu cu Căpitanul Hook.

Băieţelul tocmai i-a predat mamei o lecţie incomparabil mai valoroasă decât toate acele teorii care la un moment dat păreau să aibă, în ochii mamei, o certă valoare. Să poti să te îmbraci la costum cu cravată şi totuşi să te vezi în pantaloni scurţi şi mâneci bufante. Să ţii prelegeri pe teme savante dar să poţi să imiţi, la orice oră, cântecul cocoşului. Să fii prins în trafic, la oră de vârf, dar sa poţi zbura la simpla idee a unui gând fericit. Să ştii pe de rost legile fizicii şi, în acelaşi timp, să crezi cu convingere în zâne, ca şi cum credinţa ta le ţine în viaţă. Să-ţi schimbi anual numărul la cămaşă şi să adaugi o nouă gaură curelei de la pantaloni, dar să refuzi cu obstinaţie să creşti cu adevărat. Să porţi la încheietura mâinii stângi ultimul model de ceas elveţian, dar tic-tacul lui să-ţi aducă aminte de piraţi. Să treci cu stoicism prin platitudinea pe care timpul o împrumută iubirii, şi în acelaşi timp să fii în continuare îndrăgostit până peste urechi de fata care-ţi spunea odată poveşti.

Băieţelul e Peter Pan. La fel ca toţi copiii, dar el nu ştie încă asta, se lasă doar în voia unui instinct. Mai târziu, va fi poate o alegere studiată. Dar acum e înduiosător şi unic pentru mamă să vadă cum el ia frâiele poveştii, că devine povestea, magia, în cel mai firesc mod cu putinţă.

Băieţelul îşi trăieşte povestea. Cu zâna Tinkerbell, cu crocodilul, cu Wendy şi cu băieţii pierduţi.

"Unde zboară copiii, puiul mamii drag?"
"Tolo. Mama..."

Mama zâmbeşte. Şi devine iar Neverland pentru micul Peter Pan, exact la timp pentru ora lui de somn.