Woman

Am întâlnit-o de atâtea ori (asta înainte de a mă uita mai atent în oglindă), îmi e atât de familiară și am văzut-o în atât de multe ipostaze încât mi se pare nedrept să o văd portretizată stereotipic în fiecare început de primăvară, în imagini roz-bonbon din care se revarsă flori. Nu pentru că ea, femeia singură, nu ar aprecia – la fel ca oricare altă femeie – dovezi de amirație și prețuire. Ci pentru că ea nu este doar suavă, feminină și delicată, acceptând sfioasă buchețelul de flori și îmbujorându-se timid. În cealaltă extremă, ea nu este nici super-femeia care dărâmă munți, se luptă cu giganții și-și zdrobește dușmanii cu vârful ascuțit al tocului-cui. Am întîlnit-o între cele două extreme, uneori tinzând către prima, alteori metamorfozându-se uimitor înspre a doua, dar, de cele mai multe ori, ascunzându-se anonim în spatele unor roluri banale, de un plictisitor cotidian.

Femeile singure din viața mea sunt așa din cele mai diverse motive. Pentru că așa au vrut ele. Pentru că așa a vrut un ”el”. Pentru că așa au vrut amândoi, cel mai adesea. Pentru că au încercat, o vreme, dansul în doi și s-au trezit, în loc de tangoul intim pe care-l anticipau, cu o coregrafie absurdă în care stăteau spate în spate și bâjbâiau niște pași în contratimp. Pentru că au fost dezamăgite, pentru că poate, la rândul lor, au dezamăgit. Pentru că ceea ce urma să fie ”fericiți până la adânci bătrânețe” s-a dovedi a fi o farsă postmodernă despre care n-au citit în niciun basm al copilăriei. Pentru că, poate, ”el” nu a venit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit ele.

Femeile singure din viața mea sunt vii, mai vii decât le portretizează nedrept stereotipurile grotești ale unei lumi care refuză să pășească în secolul în care trăim. Sunt femei care-și trăiesc singurătatea firesc, fără a-și face din ea o armă de atac și nici un sanctuar de refugiu. Sunt femei care nu-și plâng de milă pe altarul iubirilor pierdute, sau poate niciodată întâlnite. Sau, dacă o fac, o fac pentru o vreme, după care singurătatea devine o identitate asumată. Sunt femei care merg singure în excursii – nu neapărat pentru că n-ar avea cu cine, ci pentru că apreciază propria lor companie. Sunt femei active, implicate în nenumărate proiecte, femei cu idei, cu inițiative, cu păreri. Sunt femei sociabile care atrag ca un magnet atenția pentru că emană siguranță, încredere în sine și curaj.

Femeile singure din viața mea sunt mame, multe dintre ele. Jonglează cu o precizie de ceasornic elvețian între serviciu, școala celui mic, vizita la pediatru și orele de pian. Nu pentru că ar fi neapărat cele mai organizate, ci pentru că altfel nu ar reuși. Ajută la teme, dau pase la fotbal, rezolvă conflicte, învață mersul pe bicicletă, îl duc pe copil noaptea la urgențe, planifică concedii și negociază prețuri. Trag de ele și de cele 24 de ore dintr-o zi în așa fel încât copilului să-i fie bine, să aibă de toate, să fie protejat, să se simtă iubit.

Femeile singure din viața mea sunt mai doamne decât multe dintre soțiile acestei lumi, chiar dacă nu (mai) au o verighetă pe inelarul stâng care să le certifice în ochii lumii ca ”femei respectabile”. Stilul lor cotidian, atenția la detaliile care fac diferența – o replică spusă cui și când trebuia, accesoriile perfect asortate, eleganța cu care rulează în trafic, la fel ca-n viață, evitând cunoscător ambuteiaje și coloane în așteptare – le ridică la un milion de ani lumină distanță de bârfe, interpretări, zvonuri, etichete de tot felul care i se pun de către oameni care n-au pășit niciodată în pantofii ei cu toc cui.

Femeile singure din viața mea nu-și închid sufletul iubirii doar pentru că, din fatalitate, din nefericire sau din întâmplare, nu-și împart adresa, casa și viața cu un  bărbat. Ies la prime-întîlniri aranjate de prieteni, începute în lumea virtuală sau care le-au luat pe nepregătite. Se vor surprinse, n-au încetat să spere că poate, odată, va apărea în viața lor un ”cineva” compatibil cu visele, sentimentele, convingerile lor. Își păstrează, în jocul amoros care urmează, o luciditate dobîndită și cultivată. Se oferă uneori, în one-night-standuri pasionale sau după așteptări studiate, atunci când li se pare că ar putea reîncepe un dans în doi. Pleacă fără prea multe explicații când simt o desincronizare deja familiară.

Femeile singure din viața mea nu sunt niște imagini. Nici măcar unele lucioase de pe coperți de revistă. Ele nu pot schimba lumea. Da, știu să schimbe o priză dacă este nevoie și ar merge până în pânzele albe pentru a-și apăra și oferi copiilor lor ce au nevoie. Dar nu sunt eroine cu super-puteri. Sunt femei reale, în carne și oase. Au și ele indispoziții, zile proaste, slăbiciuni, bășici în tălpi sau dureri de cap. Sunt femei care, după ce-și învelesc copiii adormiți, seara merg într-un pat gol unde poate că plâng pe întuneric, pe o pernă prea aspră pentru a le mângâia obrazul. Nevoia umană de căldură, dorul unei calde complicități în doi, al unei îmbrățisări la începutul zilei și al unui sărut la sfârșitul ei, acestea toate nu sunt doar apanajul celor mulți și fericiți într-un cuplu stabil. Atunci e, cred, momentul de maximă vulnerabilitate al unei femei singure; în momentul în care nu e prin preajmă niciun copil de îngrijit, mobilier de asamblat, mașină de reparat sau telefon urgent de dat. Acolo, în întunericul camerei unei femei singure se petrec, cred, cele mai profunde și mai neștiute tristeți.

Femeile singure din viața mea nu sunt nici mimoze pudibonde și hipersensibile, nici personaje din filmele americane care se luptă cu viața la cote maxime, în fiecare zi: ar fi obositor și inutil. Sunt doar femei și atât, indiferent dacă și-au schimbat vreodată sau nu numele de familie sau dacă au simțit măcar impulsul să o facă. Femei, cu tristețile lor, cu bucuriile lor, cu excese și limitări, cu extravaganțe și platitudini.

Însă cele mai singure femei din viața mea nu sunt acestea. Dincolo de toată tristețea care ar putea exista într-un dormitor gol, cele mai singure femei pe care le-am cunoscut în viața mea sunt cele care, într-o viață trăită spate-n spate cu el, acoperiți de aceeași plapumă, n-au perceput, sau n-au avut voința să recunoască contratimpul tangoului absurd pe care-l mimează. 

Articol apărut pe desprecopii.com